Copilul in dificultate

Fiecare fiinta umana se confrunta cu nenumarate obstacole in procesul devenirii sale ca personalitate.

Copilul tipa pentru a-si anunta venirea pe lume. Treptat, in primele luni, isi moduleaza vocea si gangureste, apoi descopera alte modalitati vocale, silabe, cuvinte, interjectii, propozitii afirmative, interogative, imperative, posibilitati deci de a intra in dialog cu mama, cu familia, cu cei dragi, cu cei cunoscuti, dar si cu cei necunoscuti.

Daca ganguritul dispare si nu se converteste in vocale, silabe, etc copilul poate fi in dificultate. Nu aude ? Nu este auzit ? Nu-i raspunde nimeni ? Nu-i intoarce nimeni bucuria de a fi descoperit ? Ca ceilalti pot sa fie aproape si cand nu sunt foarte aproape ?

Si daca aude ? Daca traieste intr-o lume a surzilor la propriu sau la figurat se produce o distorsiune. Neprimind feed back pierde sansa de a patrunde in lume sau intarzie momentul intrarii. Lumea ii poate apare ca inaccesibila.

Un copil poate zambi din primele luni de viata. La trei luni vorbim de zambetul social. Zambeste pentru ca i se zambeste, pentru ca ceilalti sunt incantati si petrec mai mutl timp decat ar avea nevoie ca sa-i astampere foamea, setea, confortul fizic.

Daca nu-i zambeste nimeni cand zambeste, poate pierde capacitatea de a zambi.

Tristetea copilului nu este doar un obstacol, este un semn de alarma. Trebuie sa se fi intamplat ceva important ca el sa se retraga intr-o cochilie.

Divortul, separarea parintilor, schimbarile frecvente de domiciliu, impuse de conditii mai putin faste, conflictele, oboseala excesiva a parintilor pot determina suferinte psihice de la varste foarte mici.

In jurul varstei de un an copilul incepe sa mearga singur. Primii pasi sunt nesiguri ca ai primului astronaut care a pasit pe luna. Aventura continua cu bucuria de a urca si a cobori scara si apoi cu alergatul. Dar daca atunci cand a facut primul pas singur, cand a urcat prima treapta, cand a luat-o la fuga si nu l-a vazut nimeni, nu a uimit pe nimeni, nu a declansat explozie de bucurie, ci a fost admonestat ca a plecat singur dintr-un loc sigur incep indoielile, poate incepe balansul.

Copilul descopera lumea, treptat din clipa in care se naste. Merge in parc dus fiind de cei dragi din primele saptamani de viata. Dar daca va fi dus departe de locul de joaca al copiilor pentru a nu se impiedica nimeni de carutul lui, in coltul cel mai linistit, ar putea invata ca este bine sa fie doar in preajma celor mari. Intrarea in colectivitate poate fi un obstacol de netrecut.

Intrarea in scoala este o alta aventura in care copilul trebuie sa-si descopere o noua identitate, alte capacitati. Va fi impreuna cu copii pe care i-a cunoscut sau nu, va trebui sa reziste tentatiilor diverse pana la pauza, va trebui sa tina seama de conditiile impuse de regulamentul scolar. Persoana cea mai importanta in timpul activitatilor scolare nu va mai fi mama, ci cadrul didactic.

Copilul poate fi in dificultate daca accesul la norma a fost decoperit odata cu intrarea in scoala.

Prematuritatea, imbolnavirile frecvente in primii ani de viata, intarzierea in dezvoltarea psihomotorie, hipertimiditatea, intarzierea in aparitia si dezvoltarea vorbirii, balbaiala, teama exagerata de esec pot fi obstacole, dar in acelasi timp ele sunt si praguri psihologice care pot fi depasite. Se pot constitui in provocari carora copilul sa le raspunda cu bucurie.

O fetita a fost abandonata in maternitate. La trei ani si jumatate avea sase kilograme, nu emitea nici un sunet, nu se ridicase niciodata singura din patut, asistenta psihologica, in afara celei medicale. Schimbarea modului de abordare a copilului, schimbarea atitudinii celor care se ocupau de copil a facut posibil ca la patru ani sa mearga, sa inceapa sa vorbeasca, iar la sase ani si juamatate sa fi recuperat handicapul si sa se integreze cu succes in familia de adoptie, in scoala, in viata.

Un baiat s-a ridicat si a facut singur primii pasi la noua ani. Astazi are 20 de ani, este in clasa a XII- a. A terminat clasa a XI- a cu mentiune intr-un liceu de prestigiu bucurestean.

Dificultatile trebuie sa le strabatem impreuna cu copilul, cata vreme are nevoie de ajutorul nostru, fara a ne substitui lui, fara a stirbi bucuria de a trai, de a invinge, de a astepta cu incredere momentul prielnic.

Fiecare copil este unic, fiecare reusita este un dar al zeilor la care omul are acces daca are de ce sa faca efotul si mai ales daca are pentru cine. Nimeni nu trebuie sa fie singur. Psihologul, poate fi prietenul celui in dificultate.