SUNT O FEMEIE INDEPENDENTA daca…?

Totul incepe cu un mit…
Acum mult timp in urma femeile nu aveau voie sa scrie si sa citeasca. Oare asta ne face “mai putin” femei chiar in acest moment, cand citim acest articol? Nu, bineinteles. Ce s-a schimbat insa de-a lungul timpului? Curentele feministe probabil vor zice ca ne-am castigat acest drept luptand si ca trebuie sa scriem, unii considera poate ca citim doar literatura romantica, reviste si pierdem timpul. Eu as zice ca scriem si citim atunci cand vrem, ce vrem, cum vrem.

Ce s-a schimbat? Simplu: credinta noastra. Cum s-a schimbat? Simplu: ne-am eliberat de o credinta falsa , aceea ca “femeile nu scriu si citesc fiindca nu este feminin” nu luptand contra ei ci acordandu-ne permisiunea de a face ce vrem.

Deci ce inseamna astazi sa fii femeie?

1. Ce ne conditioneaza astazi sa fim femei oare?
In familiile traditionale distributia rolurilor in functie de sex era complementara, barbatilor le era atribuita functia instrumentala, de a asigura traiul familie, relatia si reprezentarea in exteriorul familiei, autoritatea si decizia.

Femeilor le era atribuita functia expresiv-emotionala, realizau activitatile din cadrul gospodarie si se ocupau de educatia copiilor pana la un anumit nivel. Astfel sex-rolul programa femeile sa fie iubitoare si slabe in acelasi timp, iar barbatii sa fie puternici si sa nu-si exprime emotiile.

Acest raport s-a schimbat intr-adevar odata cu afirmarea individualitatii, intrarea femeilor in campul muncii, s-a trecut la o negociere a deciziilor.

Dar suntem oare libere sa facem ceea ce vrem?

De cate ori nu am auzit fraze de genul: “Femeile nu gandesc, barbatii sunt cei care decid intr-o familie”. Aceste credinte influenteaza tot ceea ce facem, sunt un cadru de referinta, o fereastra, un filtru prin care privim lumea.

Ce se intampla atunci cand credem ca”femeile nu gandesc”? - Privim lumea printr-o fereastra si credem ca suntem inconjurate de persoane mult mai capabile ca noi sa gestioneze situatiile deoarece au capacitatea de a analiza, gandi si decide. Ca urmare, facem totul pentru a-i invita pe ceilalti sa gandeasca in locul nostru.

Cum putem face acest lucru (sa nu gandim)? - Incercand sa construim relatii de dependenta pentru ca ceilalti sa aiba grija de noi si sa renuntam la orice forma de responsabilitate si decizie, il lasam pe altul sa preia controlul asupra vietii nostre. Ce obtin in final? - O confirmare a faptului ca intradevar nu sunt capabila sa gandesc si sa decid. Deci sunt femeie.

Oare trebuie sa platim un pret pentru a ne confirma ca suntem ceea ce suntem prin nastere de fapt? Cum pot afla care sunt credintele mele in legatura cu ce inseamna sa fiu femeie?

Raspunde la intrebarile urmatoare: Care sunt credintele mele despre ce inseamna sa fii femeie? Dar ale celorlalti? Ce calitati are femeia ideala? Ce trebuie sa simt, sa gandesc, sa fac pentru a fi acceptata, respectata si iubita ca si femeei? Care sunt amintirile mele legate de recunoasterea mea ca si femeie, sau din contra, cand am simtit disconfort ca sunt femeie?

Cum pot afla care e dorinta mea secreta in legatura cu a fi femeie?

Povestea ta preferata iti poate da niste indicii. Te-ai intrebat vreodata care este povestea ta preferata? Daca nu, fa acest lucru acum. Poate fi Cenusareasa, Alba ca Zapada, Frumoasa din Padurea Adormita,…. Gandestete ce face eroina principala, asteapta ea oare un print care sa o salveze? Ce activitati desfasoara in timp ce asteapta printul? Actioneaza ea ca o victima?

2. Cine ne conditioneaza de fapt?
De ce resimtim disconfort atunci cand nu realizam ceea ce este asteptat (asteptam)? Cine ne pedepseste de fapt? Cine ne recompenseaza?

Avem o veste rea si una buna. Vestea rea este ca suntem conditionati de multi: de toti oamenii din jurul nostru care ne-au influentat sau ne influenteaza.

Vestea buna este ca ei se afla in noi, sub forma Parintelui nostru Intern. Sunt de fapt copiile tuturor celor care ne-au influentat si pe care le-am stocat deoarece ne-au oferit repere, limite, norme, dar au si avut grija de noi, ne-au dat permisiuni. Sunt niste modele pe care le accesam pentru a ne da permisiuni sau din contra pentru a ne pune limite atunci cand vrem sa facem ceva, de aceea ne simtim uneori bine, sau din contra vinovati de propriile comportamente. Ne zicem singure: “nu sunt o mama buna deoarece…”, “nu pot face asta, o femeie nu are voie sa….”, “fetele cuminti nu….”

Dezvoltarea noastra ca indivizi presupune sa actualizam Parintele Interior, sa accesam cu usurinta modele vechi, sa clasam aspectele care nu mai sunt relevante si cel mai important este ca pe masura ce cunoastem oameni noi sau ne confrumtam cu noi situatii care pun sub semnul intrebarii vechile modele sa ne dam voie sa observam ce se intampla, sa actualizam vechiul sistem si sa ne acordam noi permisiuni pentru a putea face ceea ce vrem si simtim de fapt.

Totul incepe cu a pune sub semnul intrebarii un mit: “sunt femeie daca…...”

Depresia la femei

Depresia este o stare psihica ce se caracterizeaza prin tristete, indispozitie, fatigabilitate, insomnie, pierderea interesului pentru activitati altadata placute, scaderea libidoului , sentimentul de disperare. Frecventa depresiei in randul femeilor este de 2-3 ori mai mare decat in randul barbatilor, ceea ce nu inseamna in nici un caz ca ele sunt mai slabe.

Cercetarile recente au demonstrat existenta mai multor diferente intre biologia feminina si cea masculina, cum ar fi nivelul estrogenului, serotoninei, cortizonului si al melatoninei si aceste diferente fizice ne ajuta sa intelegem de ce femeile sunt mai susceptibile la depresie, in special depresia sezoniera.

Stresul joaca un rol major in depresie si femeile raspund la stress in mod diferit fata de barbati – in timp ce ele dezvolta simptome afective, ca ; depresie, anxietate, deprinderi alimentare gresite, barbatii apeleaza mai degraba la alcool, droguri, comportament agresiv.

Fluctuatiile hormonale din timpul ciclului menstrual, de dupa sarcina sau din timpul menopauzei contribuie la aparitia unor forme de depresie specifice femeilor, cum ar fi: sindromul premenstrual, disforia premenstruala, depresia postpartum si depresia premenopauza.

Studiile ne arata care sunt factorii care duc la depresia feminina – este vorba despre o combinatie de schimbari in chimia cerebrala, stresul, traumele si factorii genetici.

Tratamentul depresiei este in mare parte acelasi la barbati si la femei, exceptie facand femeile care au suferit traume speciale – ca violul si incestul- si care trebuie sa apeleze la un psihoterapeut specializat in acest domeniu.

In afara formelor principale de depresie, comune atat barbatilor cat si femeilor, exista forme specific feminine, datorate psihologiei lor speciale si hormonilor. Estrogenul – hormonul sexual feminin, influenteaza mai mult de 300 functii ale organismului, printre care reglarea ciclului menstrual, protejarea inimii si mentinerea unei osaturi puternice.

Fluctuatia nivelului de estrogen din perioada sarcinei, a ciclului menstrual si a menopauzei poate afecta starea de dispozitie si, in cazuri severe, atrage episoade depresive Din pacate, aceste episoade din viata femeilor raman de multe ori netratate si a venit timpul ca ele sa cunoasca urmatoarele adevaruri:

- sindromul premenstrual se poate trata si preveni si nu exista nici un motiv pentru care femeile ar trebui sa indure aceasta suferinta frecventa;
- mai mult de jumatate din femeile care au avut depresie postpartum o vor experimenta din nou la urmatoarea nastere, deci este necesar sa identificam aceasta depresie si s-o tratam din timp;
- rata sinuciderilor in randul femeilor este mai ridicata in premenopauza, ceea ce duce la o scurtare tragica a vietii, din moment ce o treime din ea se desfasoara dupa aparitia menopauzei.

Cum gandeste femeia

Multe studii de actualitate au deomnstrat diferenta dintre creierele celor doua sexe inca de la nastere. Aceasta diferenta este vizibila atat structural cat si functional. Astfel, s-a constatat prin studii ca organizarea si reprezentarea functiilor pe scoarta cerebrala si a nucleilor specializati pentru prelucrarea informatiilor este diferita in creierul barbatului fata de cel al femeii. Tocmai aceasta diferentiere determina barbatii sa se comporte diferit de femei in situatii si experiente de viata asemanatoare.

In concluzie: Creierul barbatului este diferit de cel al femeii atat structural cat si functional!

Femeia are potential cerebral mai mare pentru stimularea afectivitatii.
Daca in creierul femeii au fost descoperiti mai multi centri responsabili de stimularea afectivitatii (emotii, trairi, sentimente, motivatie) distribuiti pe ambele emisfere, harta creierului difera la barbat, la acesta putandu-se observa ca afectivitatea este mai slab reprezentata pe scoarta cerebrala in special mai putin in emisfera stanga. Astfel ,s-a constatat ca nu exista o singura zona de reprezentare a centrilor afectivi precum in cazul altor functii sau activitati cum ar fi: reprezentarea simtutilor perceptiei, sau centrii atentiei, memoriei sau a vorbirii.

Centrii afectivi nu au o zona specifca si unica de reprezentare corticala fiind distribuiti in apropierea altor zone de reprezentare precum cele amintite mai sus, astfel incat trairea unei experiente care stimuleaza o zona cu reprezentare specifica pe cortex antreneaza dupa sine (in cazul unui stimul suficient de puternic) si stimularea centrilor afectivi. Nu degeaba se spune ca zambind poti sa-ti schimbi starea de dispozitie chiar daca esti trist, sau invers, exersand o expresie trista poti sa-ti atragi dupa sine o stare proasta de dispozitie.

Barbatii folosesc mai mult emisfera drepta decat cea stanga si pentru asta sunt orientati spre miscare
O diferenta semnificativa (la barbati fata de femei) se mai remarca in legatura dintre cele doua emisfere cerebrale care este facuta printr-un sistem de conexiuni numit « sistemul limbic » si care este mult mai bine dezvoltat la femeie decat la barbat, ceea ce ii permite sa realizeze conexiuni mult mai usor intre cele doua emisfere.

Acest lucru a fost pus in evidenta prin studii care au demonstrat ca in cazul unor afectinui in emisfera dominanta pe subiectii care erau femei, activitatea creierului putea fi preluata de cealalta emisfera, ceea ce nu s-a constatat in cazul studiilor facute pe barbati.

Acest lucru ar putea sa exprime si capacitatea mai mare de adaptare in plan social si al comunicarii in cazul femeilor deoarece in emisfera utilizata in mod dominant de catre femei (cea stanga) se regasesc centrii reprezentarii sunetelor limbajului si ai comunicarii verbale (memoria limbajului, si ai « povestilor ») inconjurati de centrii emotiilor si ai memoriei emotionale, ai memoriei fetelor dar si a numelor, a orientarii corporale in spatiu dupa coordonate verbale precum dreapta- stanga si dupa simboluri.

In emisfera utilizata in mod dominant de catre barbati se regasesc centrii miscarii fizice, ai reprezentarii spatiale prin recunoasterea tridimensionala a obiectelor, perceptia si recunoasterea obiectelor, memoria vizuala a fetelor, imaginatia creativa prin crearea de noi pattern-uri de comportament, arta, muzica, si centrii emotiilor precum furie, teama, umor.

Femeile folosesc mai mult emisfera stanga iar barbatii pe cea drepta.
Dupa cum s-a constatat, barbatii folosesc mai mult emisfera dreapta pentru analiza propriilor experiente si acest lucru explica de ce barbatii tind cel mai adesea sa reactioneze prin miscare in loc sa verbalizeze raspunsul la o situatie emotionala (gesturi de retragere, sport, sau chiar expresii corporale) pe cand femeile care utilizeaza mai mult emisfera stanga fapt care explica predominanta inclinarii femeilor de a dori sa comunice.

Oarecum, aceasta diferenta structurala scoate in evidenta si vechea constatare a diferentelor dintre barbat si femeie (vorba ca: “femeia este mai sensibila iar barbatul este mai cerebral”, are ca atare si un suport morfo-functioanal explicativ care consta in structura si functionarea diferita a suportului cerebral – creierul- dar mai mult de atat, se poate observa o diferenta vizibila a comportamentelor celor doi.

O explicatie a cercetatorilor pentru aceasta diferenta structurala dintre creiere ar fi ca inca de cand omul traia in salbaticie creierul acestuia s-a dezvoltat ca urmare a modului in care a fost solicitat in diverse actiuni, cu alte cuvinte, rolurile si functiile diferite pe care le-au avut femeile si barbatii in plan social inca din cele mai vechi timpuri au determinat solicitarea anumitor functii cerebrale in decursul timpului, fapt care a dus implicit la dezvoltarea creierului pentru a-l face pe om apt sa desfasoare anumite actiuni care i-au asigurat perpetuarea speciei - in fapt, supravietuirea.

Rolurile sociale in decursul timpului au determinat structurarea diferita a creierului femeii de cel al barbatului.
Este simplu sa ne imaginam pentru a-i intelege mai bine pe barbati, ce se intampla atunci cand barbatul este la vanatoare: el era fie singur, sau insotit de alti barbati. Astfel datorita utilizarii predominante a zonelor corticale specializate in auz, simturi precum cel vizual kinestezic (legat de miscare corporala), sau orientarea in spatiu, centrii specializati in gandirea creativa, analiza si elaborarea unei strategii sau tactici, precizia manuirii unor obiecte, sau reactii si miscari fizice, au permis devoltarea conexiunilor predominant in emisfera dreapta a creierului la barbat.

Femeia, deoarece era necesar sa desfasoare activitati precum cele de crestere si educare a copiilor, prepararea hranei si amenajarea spatiului de locuit, a permis utilizarea predominanta a centrilor corticali specializati in planul comunicarii verbale, intuitive, al empatiei care se regasesc predominant in emisfera stanga.

Intr-o societate moderna unde se pune problema nediferentierii rolurilor femeii de cel al barbatului, si problema egalizarii sanselor de integrare sociala si profesionala, se prevede in decursul timpului ca aceasta schimbare sa re remarce in timp atat in plan structural cat si functional in ceea ce priveste modelarea emisferelor cerebrale, dar acesta este un proces care necesita timp.

Cand luam decizii
De cate ori nu v-ati aflat in fata a trei perechi de pantofi si nu stiati pe care sa-i alegeti? Daca primul impuls al femeilor ar fi sa-i alegem pe cei a caror culoare sau model ne-a impresionat decizia de a-i alege pe cei mai potriviti vine destul de greu. Daca ar fi fost un barbat in apropiere ti-ar fi spus sa-i iei pe cei care au talpa mai flexibila pentru ca sunt mult mai comozi si ca sunt din piele de o anumita calitate care permit confortul fizic.

De cate ori nu ai auzit o femeie entuziasmandu-se de o masina pentru cum arata si mai putin pentru ce putere are, asta pentru ca-i evoca o anumita imagine despre o anumita stare pe care o asociaza cu caracteristicile acelei masini. Emotia la care s-ar gandi barbatul vazand acea masina ar fi legatata poate mai mult de senzatia de control prin puterea masinii atunci cand porneste motorul ceea ce–i activeaza senzatia de putere, control si dominare.

Nu intamplator adesea femeia ar fi mai mult tentata sa-si imagineze despre cum s-ar plimba in acea masina alaturi de cineva, sau, ar crea instant o poveste desprea acea masina, dar poate mai rar o femeie ar fi tentata la prima impresie sa simta nevoia dorintei de dominare prin controlul pe care i l-ar permite senzatia de a conduce o masina.

Pana si la nervi reactionam aproape in mod diferit
La nervi spunem multe si nevrute, apoi ne trece. « Femeia este schimbatoare precum vremea », spun barbatii, « Cine sa va mai inteleaga pe voi femeile » mai spun ei. Asta pentru ca la nervi si suparare femeile reactioneaza descarcandu-se predominant verbal, pe cand barbatii predominant gestual. Sa nu te miri ca atunci cand esti nervoasa iti vine sa strigi si sa alergi catre prima prietena sa-i spui ce te apasa. S-a constatat ca femeile recurg mai des la calea de destainuire, confidenta si terapie decat barbatii.

Daca un barbat alege calea de a se ascunde (a fugi) atunci cand simte ca este enervat, asta inseamna ca incearca sa evite o reactie fizica. Nu in putine cazuri barbatii, dupa ce fac o miscare brusca sau agresiva, spun : « pentru ca m-ai provocat ». Reactiile lor sunt mult mai spontane decat ale femeilor, si mai greu de controlat, dar acest lucru se poate controla cu vointa si autoreflectie.

Nu in putine cazuri barbatii spun ca se simt atacati de ceea ce spun femeile, acest lucru pentru ca emotiile lor sunt greu de controlat cand sunt provocati (mai greu decat in cazul femeilor) deoarece tendinta cea mai simpla de aparare a unui barbat atunci cand se simte atacat este de a reactiona in plan fizic, si, pentru ca barbatii stiu ca acest fapt are consecinte negative atunci anticipand efectele, prefera fie sa nu asculte, fie sa fuga.

Femeile pot reactiona mult mai usor in plan verbal si de aceea se considera ca ele pot manipula, controla mai usor situatile conflictuale de moment (se spune ca sunt mai impaciuitoare), si deci se si asteapta de la ele sa fie mai intelegatoare pentru ca au o mai mare capacitate de intelegere. Ar fi fals sa consideram ca barbatul nu este dotat fiziologic cu capacitate de intelegere, dar planul verbal la femeie este in mod evident folosit predominant decat la barbat care inclina sa activeze planul fizic si cel analitic in mod predominant.

De aceea se si spune ca pentru barbat este mult mai simplu de separat actiunile concrete si rezolvarea de probleme de planul afectiv.

Cum este traita despartirea
Se afirma adesea ca femeile sufera mai mult dupa o despartire decat barbatii dar aceasta afirmatie are si o explicatie fiziologica. Vorbind de suferinta despartirii deoarece cu atat mai mult femeile dezvolta atasament mult mai usor decat barbatii si in consecinta efectul este mai puternic resimtit in planul schimbarilor afective la femeie decat la barbat, dar acest lucru nu exclude suferinta barbatului in cazul in care si-a creat atasament.

Aceste aspecte le explica printre altii si un cercetator pe nume Arif Najib, MD, de la Tübingen Medical Center University din Germania, si anume cum ca pe parcursul unei perioade depresive circuitele cerebrale sunt afectate datorita starii de tristete, si deasemenea tuturor sentimentelor negative care survin ca urmare a acestei situatii.

Acesta a pus in evidenta si faptul ca in perioada de depresie instalata ca urmare a unei separari in cuplu, senzatiile sunt mult mai intens traite in acea perioada ca urmare a schimbarilor afective ce influenteaza conexiunile cerebrale, in comparatie cu situatiile in care cuplul se afla intr-un moment de echilibru cand doar se evoca memoria amintirii unei situatii dureroase.

In fapt, s-a constatat ca in timpul depresiei sunt prezente chiar stari de disconfort si durere in plan fizic ca urmare a unor dezechilibre chimice care se produc la nivel cerebral (asa se explica somatizarea anumitor probleme) care pot sa intretina sau chiar sa prelungeasca starea de depresie.

Deoarece in creierul femeii centrii afectivitatii sunt raspanditi in mod mult mai uniform pe ambele emisfere cerebrale, orice actiune pe care o realizeaza femeia conecteaza si centrii afectivitatii care determina schimbari in planul afectiv.

Modul in care percepem esecurile
Daca barbatii sunt inclinati mai mult spre comportamente de dependenta (precum alcool, sex, sau televizor) cand au o insatisfactie sau un esec, femeile sunt mai mult inclinate sa interiorizeze aceasta problema si sa incerce pentru inceput sa o rumege.

Despica firul in patru, incearca sa-i creeze propria explicatie si poveste despre ce s-a intamplat, dupa care abia in cazul in care nu a reusit sa depaseasca situatia poate sa cada in dependente gen : alimentare, sau dependenta de shopping. Acest fapt poate explica si tendinta femeilor de a se confesa si a apela la ajutor deoarece le este mai usor sa vorbeasca. Pe cand barbatul, pentru ca nu acceseaza planul verbal, reactioneaza pentru inceput in plan concret, fizic.

Empatia
Tendinta femeilor este de a crea o poveste despre ce i s-a intamplat si a o povesti pana ce incepe sa inteleaga ce s-a intamplat. In general, femeile se folosesc de aceste “povesti”pentru a intelege situatiile, pe cand barbatii reactioneaza imediat, si nu cauta sa inteleaga si sa despice firul in patru decat daca are un interes anume, sa atinga un anumit obiectiv, o tinta anume sau daca orgoliul ii este ranit.

Femeia, macina mai mult situatiile pe care le traieste si se lasa impregnata de amintirea situatiilor mai mult decat barbatii. Ele pot evoca din amintire situatii povestind cu lux de amanunte cum s-a intamplat daca aceeasi situatie are semnificatie in plan afectiv pentru ea (atat negativ cat si pozitiv). In schimb, barbatii nu au aceeasi predispozitie de a analiza lucrurile care li s-au intamplat.

De aceea se spune ca femeile au mai mare capacitate de emaptie si intelegere deoarece in procesul de reamintire a unei situatii apar atat aspecte pozitive (care le fac ca o situatie sa nu- mi para atat de neagra precum parea la o prima analiza) cat si aspecte pe care poate nu le-a acceptat initial.

La prima vedere femeile sunt atrase de alti stimuli decat barbatii in alegerea partenerului
Orientarea femeilor, la prima vedere, este facuta dupa criterii gen chimie, empatie, feelling, intuitie etc. Pentru barbat este un pic diferit. Este important ca in special factorii vizuali, confortul fizic si recunoasterea masculinitatii sa primeze pentru a se lasa impresionat la prima vedere.

Pentru ca imaginatia “functioneaza” foarte bine in cazul femeilor, aceastea sunt mult mai inclinate sa faca concesii in ceea ce priveste aspectul fizic daca gasesc la celalalt calitati care le satisfac nevoi precum cel de a se simti inteleasa, de a comunica atunci cand simte ea nevoia, de a desfasura activitati in comun, sau de a-i acorda atentie prin diferite gesturi. In schimb, barbatii sunt ceva mai putin atenti la aceste aspecte, ei reactioneaza in special la stimuli vizuali ceea ce ii determina sa fie centrati pe aspectul fizic al unei femei la prima vedere.

Un barbat se poate indragosti de o femeie pentru ca ii place de ea ca e ingrijita, ca are unghii frumoase, maini frumoase, sau sani frumosi, buze frumoase, dar si ca ii indeplineste nevoi precum cel de admiratie, supunere, recunoastere. Toate acestea vin din nevoia barbtatilor in general de a simti contolul situatiei, sau de a fi recunoscut ca valoros. Practic orientarea primara in functie de dorinta de satisfacere a nevoilor determina alegerea partenerului, ulterior acestui pas, se poate stabili o relatie de iubire in functie de experientele traite in comun.

Stiati ca:
- Barbatii au cu 4% mai multi neuroni decat femeile. Pentru asta femeile se intreaba de ce au nevoie barbatii de mai multe celule pentru a face aceleasi lucruri.

- Chiar daca barbatii au mai multi neuroni, femeile au mai multe conexiuni dendritice intre neuroni.

- Legaturile subcorticale intre cele doua emisfere cerebrale se remarca mai bine la femei decat la barbati, care folosesc mai mult emisfera dreapta.

- Pentru a vorbi, barbatii folosesc dominant emisfera stanga, in comparatie cu femeile care folosesc ambele emisfere.

- Sistemul limbic care este responsabil de controlul sentimenelor, este mult mai bine dezvoltat la femei decat la barbati, ceea ce le permite sa aiba acces mai usor la propriile sentimente si sa le exprime mult mai usor decat barbatii.

- Faptul ca femeile au un sistem limbic mai dezvoltat le face sa fie mult mai sensibile emotional (in special la schimbarile hormonale: in perioadele menstruale, dupa nastere, sau la menopauza dar nu numai).

- Creierul are mai multe legaturi neuroale decat numarul stelelor din univers.

Cele 10 fete ale unei femei

Personalitatea unei femei este mult mai complexa decit se crede. Orice femeie reprezinta un cumul de tendinte comportamentale distincte, unele dintre ele fiind mai puternice, dominindu-le pe celelalte. Paul Zeal, specialist in psihologie comportamentala spune ca: "Fiecare femeie are o latura dominanta a personalitatii sale, care nu le exclude pe celelalte, ci doar le plaseaza intr-un plan secundar. In personalitatea unei femei exista zece tendinte diferite, fiecare dintre acestea facindu-si simtita prezenta, intr-o anumita situatie".

Eterna mama
Este cea mai puternica latura a unei femei, chiar daca, biologic inca nu a devenit. Are in permanenta un instinct de protectie fata de cei din jur, uneori devenind insistenta.

Sefa
Ii place sa conduca, sa controleze tot ce o inconjoara. Chiar daca voalate, cererile si afirmatiile ei devin ordine ce nu trebuie discutate. Majoritatea frazelor ei suna cam asa: "Ar trebui sa...", "Ar fi bine..." sau "Nu cred ca este bine...". Pare amabila si sugereaza ca sfaturile ei sint in folosul celorlalti dar, de fapt, binele personal conteaza.

Femeia de cariera
Organizata, rece si, daca nu este, poate sa para usor aroganta. Este capabila sa-si stapineasca emotiile si o puteti recunoaste dupa privirea dura, atitudinea de superioritate si siguranta de sine. Daca intr-un dialog va vorbeste despre sarcinile de serviciu, ar fi bine sa nu o intreruperti pentru a evita sa o enervati.

Romantica
Parca ar fi desprinsa dintr-un roman de epoca, vesnic in cautarea cavalerului care sa-i schimbe viata si sa-i ofere protectia dorita. Are privirea visatoare, este fidela filmelor si serialelor de dragoste. Aviz barbatilor: daca vreti sa fie a dvs, cumparati-i flori, spuneti-i cit de mult o iubiti si nu uitati de aniversarile familiei.

"Copila"
In orice femeie matura "traieste" nostalgia copilariei, citeodata manifestindu-se printr-o tendinta infantila, nu neaparat suparatoare. Cind si cind, iese la suprafata fetita neastimparata, capricioasa, rautacioasa, obraznica sau vesela si exuberanta.

Gospodina
Mereu preocupata de camin, de gasirea unor noi accesorii casnice sau de retete culinare. Isi doreste o ambianta familiala, calda, protectoare pentru a-si putea construi propriile fantezii, universul. In majoritatea cazurilor nu depaseste spatiul casnic, fiind cea mai buna sotie pentru barbatul care nu-si doreste alaturi o femeie sofisticata.

Petrecareata
Dupa parerea femeilor de tip "casnic-matern", acestea se poarta revoltator. Adora petrecerile, vorbeste tare si nu sfieste sa-si toarne un pahar cu vin. Insa nimeni nu se gindeste ca atitudinea ei tradeaza un complex de inferioritate sau o timiditate excesiva. In cazul in care vreti sa o ajutati, sa o aduceti la realitate, pentru moment puteti sa-i adoptati stilul, parind ca va amuzati teribil, apoi sugerati-i, discret, ca este timpul sa mergeti acasa.

"Inima de gheata"
Numai cu o privire poate "ingheta" un barbat. Daca relatia prezenta nu o satisface, renunta la partener fara nici o urma de remuscare, regret. In viziunea ei, efuziunile, manifestarile sentimentale inseamna doar o pierdere de vreme. Daca tacerea ei va nelinisteste, nu o intrebati ce s-a intimplat pentru ca nu veti primi vreun raspuns.

Femeia fatala
Usor de recunosut dupa privirea insinuanta si mersul provocator, lasciv. Este dibace, stie sa scoata din minti orice barbat, fara prea mult efort. Si ii place! Pentru ea, limbajul gesturilor reprezinta..."lumea". Orice femeie poate juca acest rol cu conditia sa aiba incredere in feminintatea ei si sa fie constienta de ea. Sfat pentru barbati: daca v-a "ales", va puteti considera un fericit si nu trebuie sa scapati ocazia pentru ca nu veti regreta.

Irationala
Este o stare care apare in special in cazul unui stres prelungit sau in urma unui soc emotional. Pentru o femeie, trecerea brusca de la o stare la alta nu este un fapt neobisnuit, in special daca este obosita sau preocupata de ceva anume. O puteti ajuta evitind o cearta si asigurind-o de sentimentele dvs. Probabilitatea ca a doua zi sa-si revina complet este foarte mare.

Vinovatia. Sentimentul de vinovatie.

Ce este vinovatia?
Vinovatia este marele dusman interior cu care trebuie san e luptam pentru a ne atinge potentialul maxim ca oameni.

Capacitatea de a simti vinovatia este un semn de dezvoltare psihologica foarte legat de constiinta.

Constiinta ne permite sa facem distinctia intre lucrurile bune si cele rele si sa ne corectam traiectoria atunci cand iesim de pe traseu. Intepatura incomoda a vinovatiei este felul in care ne spunem noua insine ca actiunile noastre nu sant in acord cu propriul cod moral. In mod tragic, unele persoane par sa nu aiba capacitatea de a simti vina, ei sunt numiti psihopati sau sociopati. Absenta acesteia le permite sa actioneze fara sentimente sau remuscari.

Multi criminali in serie sau tortionari, desi nu toti, sunt psihopati. Inca este un mister motivul pentru care ei sunt asa. Pentru cei mai multi dintre noi, vinovatia ridica de-a lungul vietii o serie de probleme, pe care trebuie sa le rezolvam pentru a putea trece la etapa urmatoare. Vinovatia are potentialul de a ne incuraja sa ne reexaminam actiunile sau structurile de credinta sau toate la un loc. La extrema opusa vinovatiei se afla posibilitatea de a ierta, reevaluarea propriilor valori si un nou inceput.

Vinovatia si rusinea se intrepatrund, dar ele sunt putin diferite. Rusinea e legata de ceea ce santem, de propria noastra identitate. Vinovatia e legata de actiunile noastre, de comportament si de ganduri.

Rusinea ne spune ca santem rai, vinovatia ne spune ca ceea ce facem este rau. In termenii dezvoltarii, rusinea este o emotie ce precede vinovatia. Daca un copil simte ca este rau, se va simti rusinat. Daca un copil ceva mai mare simte ca a facut un lucru rau, se va simti vinovat. Rusinea este legata de esenta existentei noastre, vinovatia este legata de felul in care ne raportam la lumea inconjuratoare.

Vinovatia poate fi folosita pentru a ascunde rusinea, pentru ca, in mod paradoxal, vinovatia ne face sa ne simtim mai bine. Daca simtim vinovatie, oricat de incomoda ar fi ea, ne putem spune Ce om bun sant daca ma simt atat de tulburat, probabil am o constiinta foarte evoluata. Adesea, vinovatia si rusinea apar impreuna in viata noastra emotionala.

Cand am reusit sa disociem rusinea de vinovatie, ne trezim in fata unui sistem de cutii chinezesti, deoarece vinovatia este o emotie foarte complexa, care necesita foarte mult discernamant pentrua o disocia. Unul dintre aspecte are un potential foarte pozitiv, celalalt mai putin. Poate fi un apel la constiinta, actiune sau integritate, dar pe de alta parte poate fi si o capcana care sa justifice inactivitatea si blocajul.

Pentru a deveni o fiinta umana constienta, avem nevoie de o anumita cantitate de vinovatie, dar ne trebuie si un mecanism de prelucrare a ei, pentru ca altfel riscam san e inecam in ea.

Tulburarile afective. Depresiile

Denumirea de tulburari afective vizeaza anomalia dispozitiei - depresie sau euforie. A te simti nefericit în momente de adversitate face parte din experienta normala. Simptomul dispozitiei depresive este o componenta a multor sindroame psihiatrice si se întâlneste de asemenea în mod obisnuit în anumite boli somatice (mononucleoza infectioasa).

Trasaturile centrale ale acestor sindroame sunt dispozitia depresiva, gândirea pesimista, lipsa placerii, energia redusa si lentoarea. Dintre acestea, dispozitia depresiva este de obicei, dar nu invariabil, cel mai evident simptom.

Sindroamele depresive
În tulburarile depresive de severitate moderata, trasaturile principale sunt dispozitia scazuta, lipsa placerii, gândirea pesimista si energia redusa, toate ducând la deteriorarea eficientei.

Cum poti identifica un depresiv?
Aspectul exterior al depresivului este caracteristic - îmbracamintea si tinuta pot fi neglijate. Trasaturie fetei se caracterizeaza prin coborârea comisurilor bucale si printr-o cuta verticala între sprâncene, în mijlocul fruntii. Frecventa clipitului poate fi scazuta. Umerii sunt aplecati, iar capul înclinat înainte, astfel încât directia privirii este în jos. Gesturile sunt reduse. Este important de notat ca unii depresivi pastreaza un zâmbet exterior în ciuda sentimentelor adânci de suferinta.

Lentoarea psihomotorie este frecventa (desi, exista cazuri de pacienti agitati). Lentoarea gândirii se reflecta în vorbirea sa - exista o lunga întârziere înainte de a raspunde la întrebari, iar pauzele în conversatie pot fi atât de lungi încât devin de nesuportat pentru o persoana activa.

Dispozitia sa este caracterizata prin suferinta si nefericire. Aceasta dispozitie nu se îmbunatateste substantial în împrejurari în care sentimentele obisnuite de tristete s-ar alina.

Perturbarea somnului în tulburarile depresive este de mai multe feluri. Cea mai caracteristica este trezirea mult prea devreme dimineata, dar apar de asemenea, întârzierea adormirii si trezirea în timpul noptii. Trezirea prea devreme dimineata apare cu 2 sau 3 ore înainte de ora obisnuita a pacientului - el nu mai adoarme si ramâne întins pe pat, simtindu-se nerefacut, neodihnit si adesea nelinistit si agitat. El se gândeste cu pesimism la ziua care urmeaza, analizeaza esecurile si neîmplinirile trecute si mediteaza posomorât asupra viitorului. Aceasta combinatie a trezirii prea devreme cu gândirea depresiva este importanta pentru diagnostic. Trebuie mentionat ca unii pacienti depresivi, mai degraba dorm excesiv decât se trezesc devreme, dar ti acestia afirma ca se trezesc nerefacuti.

În tulburarile depresive, pierderea în greutate pare adesea mai mare decât s-ar putea aprecia numai dupa lipsa apetitului. La unii depresivi perturbarile privind aportul alimentar si greutatea sunt în exces - ei manânca mai mult si câstiga în greutate - de obicei se pare ca hrana aduce o usurare trecatoare sentimentelor lor de suferinta.

Simptomele fizice sunt frecvent în tulburarile depresive. Ele îmbraca numeroare forme, dar constipatia si disconfortul dureros localizat oriunde în corp sunt cu totul particulare. Acuzele privind orice boala somatica preexistenta cresc de obicei, iar preocuparile hipocondriace devin obisnuite.

Teama si anxietate

Daca scufundatorul s-ar gandi la falcile rechinilor, n-ar mai ajunge niciodata la perle. (Sadi)

Teama este o emotie fireasca. Teama ne reaminteste de echilibrul pe care trebuie sa-l pastram intre explorarea lumii inconjuratoare si autoconservare. Cei mai multi dintre noi suntem precauti in ceea ce priveste riscurile pe care le putem controla. La volan, de exemplu, fixam centura de siguranta, dar fara vreo anxietate deosebita si fara a tremura de teama unui accident la fiecare intersetie.

In privinta riscurilor al carui controlm nu ne sta in putere, cum ar fi o boala grea, accidentul de masina al unei persoane apropiate, refuzam sa ne gandim la ele cita vreme nu suntem pusi in aceasta situatie. Daca reusim sa ne invingem temerile suntem liberi sa exploram lumea, dar daca ignoram complet aceste temeri putem fi in mare pericol.

Cu toti suntem mai mult sau mai putin anxiosi in fata unor situatii ce comporta un anume risc, cand dam un examen, inainte de a lua cuvantul in fata unei adunari, cand se intampla sa zabovim in drumul spre gara.

De multe ori alaturi de teama apar si senzatii cum ar fi gol in stomac , batai ale inimii, stare generala de tensiune si incapacitatea de sta linistiti, genunchii moi – fiecare dintre noi le-am trait cel putin odata. E foarte bine cand cunoastem cauza: examenul pe care urmeaza sa-l dam, interviul pe care il asteptam, ora la dentist.

Cand insa vorbim despre anxietate? Anxietatea generalizata se manifesta tocmai prin ingrijorari excesive si nejustificate la care se adauga si alte tipuri de simptome:

• o hiperactivitate a sistemului nevos vegetativ: palpitatii, transpiratii, bufeuri, nevoia de a urina des, “nod in gat”;
• o tensiune musculara: zvacnituri, contractii dureroase (spate, umeri, maxilare) ce dau adesea senzatie de oboseala;
• o scurtare hipervigilenta a ceea ce este in jur: senzatia de a fi mereu la panda, intr-o continua excitatie, dificultati de concentrare, perturbari ale somnului, iritabilitate.

Simptomele anxietatii devin in sine sursa de anxietate. “Daca inima imi bate asa, precis o sa fac infarct”; “Probabil ca este ceva in neregula cu inima mea – altfel de ce ar bate in halul asta?” “Ameteala asta vine din creier – cu siguranta am o tumora”; “Nu pot sa merg bine, poate am o scleroza multipla sau alta boala ingrozitoare”.

Gandurile o iau la goana, ne imaginam toate lucrurile cumplite care s-ar putea intampla. Daca asteptam pe cineva acasa si persoana intarzie, o si vedem ucisa intr-un accident de masina. Daca facem o greseala la serviciu, precis o sa fim descoperiti si concediati pe loc. Gandurile ni se invart in cerc si curand incepem sa ne temem ca o sa innebunim.

Uneori nu stim ca este vorba de anxietate. Daca avem impresia ca suntem bolnavi fizic, va trece destul timp pana sa descoperim anxietatea. Anxietatea este adeseori tratata ca fiind “irationala” sau “copilareasca”.

Ce ramane de facut?

Acceptati-va anxitatea ca pe un semn al sensibilitatii voastre fata de lume si ca pe un indemn la actiune.

Atunci cand gandurile anxioase scapa de sub control nu incercati sa le staviliti; incercati sa va lasati purtati de ganduri, sa le urmati, sa le observati.

Folosii un jurnal si incercati sa va faceti o imagine cat mai completa a efectelor fizice si emotionale pe care le are anxitatea asupra comportamentului vostru.

Anxitatea acuta necesita masuri de urgenta. De aceea sunt atat de importante exercitiile de respiratie si relaxare. Cu cat le practicati mai mult, cu atat va va fi mai usor sa infruntati un atac de anxietate. Daca va veti simti brusc coplesiti de teama, oriunde v-ati afla, orice ati face, incercati sa va relaxati fiecare parte a corpului si sa va egalizati respiratia.

Dintre pihoterapii, terapiile cognitiv – comportamentale au avut o eficacitate dovedita. Dintre tehnicile folosite de aceste terapii mai importante sunt cele de relaxare care ajuta pacientul sa-si controleze singur reactiile anxioase excesive si sedintele de restructurare cognitva in care terapeutul il ajuta pe pacient sa isi reconsidere gandurile anxioase.

"Sindromul" sotiei care paraseste relatia

In primii ani de casnicie femeile sunt cele care au grija de relatie, cele care o monitorizeaza pentru a se asigura ca exista destula apropiere si comunicare in cuplu. Daca aceste lucruri nu exista , ele, femeile sunt cele care vor incerca sa “repare’ , sa rezolve aceasta problema. Daca sotii nu raspund la eforturile lor, femeile devin foarte nefericite si incep sa se planga din orice si despre orice: lucruri care trebuie sa fie facute in casa, responsabilitati cu privire la copii, petrecera timpului liber etc.

Din nefericire cand femeile incep sa se planga, barbatii de obicei se retrag, iar casniciile se deterioreaza si mai mult. Dupa ani de incercari fara succes, unele femei renunta si se conving singure ca schimbarile nu sunt posibile si sfarsesc crezand ca nu mai pot face nimic pentru ca tot ce au incercat nu a mers. Acesta este momentul in care ele incep, cu grija, sa-si faca un plan despre un divort care pare inevitabil.

In timp ca femeia isi planuieste fuga, scaparea, evadarea din relatie, ea nu va mai incerca in nici un fel sa imbunatateasca relatia cu partenerul sau sa-si schimbe comportamentul, ci se va resemna intr-o tacere, pana la ziua cea mare. Din pacate sotul unei astfel de femei va vedea tacerea ei ca pe un indicator ca lucrurile sunt ok. De aceea cand ea ii va da in final vestea, el va fi foarte surprins si ii va spune ceva de genul : “Nu am stiut cat esti de nefericita!”. Atunci, chiar si cand sotul va face eforturi disperate ca sa schimbe lucrurile, de cele mai multe ori este prea tarziu. Zidul impenetrabil care a protejat-o ani de zile de tristete, o va impiedica acum sa recunoasca dorinta lui reala de a face aceste schimbari, iar relatia se afla in zona de pericol.

Daca descrierea aceasta ti se portiveste, nu te da batuta! Exista atat de multi barbati care sunt capabili sa faca schimbari uimitoare in momentul in care inteleg cu adevarat ca sotiile lor sunt nefericite. Exista atat de multe cupluri care au reusit sa-si intareasca mariajul cu succes, chiar si atunci cand acest lucru parea imposibil. Mai acorda-i sotului tau o sansa! Lasa-l sa-ti demonstreze ca lucrurile pot fi si diferite. Pastreaza-ti familia unita!

Divortul nu este un raspuns simplu. El produce durere si suferinta inimaginabila si-ti ia o cantitate enorma de energie ca sa-i faci fata zi de zi. De ce nu ai folosi aceasta energie pentru a descoperi si invata sa-ti transformi casnicia in cea care ti-ai dorit-o atat de mult. Daca esti barbat si citesti aceste randuri, iar sotia ta se plange de relatia pe care o aveti, multumeste-i. Aceasta inseamna ca ei inca ii mai pasa de casnicia voastra. Petrece-ti timpul cu ea, vorbeste cu ea, fa-i complimente, acorda-i atentie, ia-o in serios.

Poate ca sotia ta nu mai este deschisa avansurilor pe care i le faci pentru ca este pe cale de a deveni o sotie cu sindromul de mai sus. Atunci, incearca sa nu o presezi. Ai rabdare! Daca esti capabil sa demontrezi ca te poti schimba, iar ea mai are inca ochi…. si o inima ai putea sa o convingi sa mai dea casniciei voastre inca o sansa.

Nevrozele

Cuvântul nevroza (neurosis) este folosit aproape pretutindeni ca un termen generic pentru tulburarile psihiatrice care au trei lucruri în comun. Întâi, ele sunt tulburari functionale, în sensul ca nu sunt însotite de o boala cerebrala organica.

Apoi, ele nu sunt psihoze, adica individul nu pierde contactul cu realitatea exterioara, oricât de severa este starea sa. În al treilea rând, ele difera de tulburarile de personalitate, având un debut distinct, si nu o dezvoltare continua din primii ani ai vârstei adulte.

În cadrul nevrozei sunt încadrate: tulburarile anxioase si tulburarile obsesive, tulburarile afective minore si reactii de adaptare.

Acest concept este folosit frecvent în practica psihiatrica cotidiana, ca un termen comun, convenabil pentru multe tulburari.

Freud denumeste nevroza - psihonevroza, în care include isteria, isteria de angoasa (agorafobie, actual) si nevroze obsesive. Încercând a gasi cauzele psihonevrozelor, freud a afirmat ca multe îsi au originea în procesele care determina dezvoltarea personalitatii. Aceasta conceptie a dus la termenul de nevroza de caracter, pentru a indica personalitatile care pareau sa aiba origini similare celor presupuse a fi la baza nevrozelor, chiar daca subiectul putea sa nu aiba simptome nevrotice în acel moment.

Mecanism defensiv, Deja vecu, Deja vu, Delir, Dementa, Demutizare

Mecanism defensiv
Reactie obisnuita, inconstienta, naturala, de autoprotectie fata de anxietate. În decursul dezvoltarii se formeaza un set complex de reactii de aparare, dinamism si siguranta (Karen Horney). În copilarie jocul este terenul unei astfel de dezvoltari.

Aceasta activitate serveste mai multor scopuri: de a reduce conflictele emotionale, de a proteja personalitatea copilului de propriile sale impulsuri agresive, de a întâmpina efe

Teoria mecanismelor de aparare a fost pusa în evidenta de S. Freud, fiind ulterior expusa în întreaga sa complexitate de fiica sa, Anna Freud (The Ego and the Mechanism of Defence, 1937). Printre mecanismele de aparare sunt adesea evocate cele de regresie, retragere în conduita infantila, reactiile de detasare sau de apatie si, în fine, identificarea cu persoane sau institutii.

Toate expresiile enumerate mai sus sunt tendinte naturale spontane folosite pentru ajustare si compatibilizare a mediului. Mecanismele de aparare actioneaza în relatiile interpersonale fiind forme mai ales ale adaptarii sociale. Rosen si Gregory (1965) au atras atentia asupra faptului ca nu toate conduitele sunt defensive, desi este dificil sa identificam aceste conduite din ansamblul reactiilor personalitatii.

Deja vecu
Iluzie ce consta în impresia de a mai fi trait cu exactitate cândva o situatie, circumstanta, sau eveniment, care în fapt se traiesc pentru prima oara. Este prezenta în senzatia particulara întâlnita în afectiuni ale lobului temporal, constituind sursa unui atac de epilepsie.

Deja vu
Exprima senzatia stranie pe care o încearca unii bolnavi de a mai fi vazut cândva o scena, pe care de fapt o vad pentru prima data. Se întâlneste frecvent în epilepsie temporala. Este o varietate de iluzie (pseudoamnezie si paraamnezie).

Delir
Gândire patologica în care domina anumite teme si o alterare grava a raporturilor dintre subiect si realitate. Termenul se foloseste si pentru desemnarea atitudinilor obsesionale nevrotice. Prima asertie a termenului este retinuta pentru domeniile psihiatriei, ale alterarii sensului realitatii la o persoana data. Exista numeroase forme de delir.

H. Ey a diferentiat doua tipuri: delir cronic ce grupeaza ca simptom peste 60-65 stari si mecanisme nervoase si delir acut ce este o entitate bine definita. Delirul se poate analiza din punct de vedere al temelor delirante, al evolutiei si al constructiei ce îl caracterizeaza. Se mentioneaza delirul de interpretare (J. M. Capgras, 1873-1951 si P. Serieux, 1864-1974), delirul paranoic, delirul de persecutie, delirul de grandoare, delirul de gelozie, delirul de imaginatie (Dupre, 1862-1921), delirul de ambitie (J. P. Fabret si Achille Foville, 1799-1878), etc. Delirium tramens sau delirul acut alcoolic este o encefalopatie acuta legata de perturbari enzimatice, provocate de doze importante de alcool.

Dementa
Alterare treptata psihica a functiilor intelectuale, afective si morale datorata unor afectiuni organice si functionale ale creierului (A.N.S.). În dementa se pot conserva blocuri de amintiri, cunostinte, sisteme de a rationa; în timp ce unele se altereaza, altele devin obsedante. Cel ce sufera de dementa nu se poate concentra, nu are initiative, nu poate urmari obiective de durata. Toate caracteristicile psihice sunt alterate (relativ inegal).

Amintirile recente sunt mai alterate sau blocate decât cele mai vechi. Ca sistem de aparare persoana în cauza completeaza, fabuleaza.afectivitatea se inunda de instabilitate, puerilitate, indiferente, uneori megalomanie, idei de persecutie, etc. Au loc destructurari ale planului coordonarilor motorii.

Dementa este însotita de tulburari de vaz, auz, tact, dificultati de control sfincterian (gutism). Exista numeroase forme de dementa. Unele sunt curabile (paralizie generala, hidrocefalia cu presiune normala, tumorile frontale), altele incurabile (dementa senila se accelereaza daca au loc stresuri în viata persoanei în cauza): dementele presenile, maladia Alzheinar, maladia Pick, dementele arteriopatice, sindromul Creutzfeldt-Iacob, dementa infantila, etc.

Demutizare
Este activitatea educational-recuperativa ce vizeaza transformarea surdo-mutilor în surdovorbitori. O asemenea activitate are efecte mai mari si mai rapide, cu cât începe mai de timpuriu (de la vârstele cele mai mici), iar treptat copilul va reusi sa-si însuseasca comunicarea verbala. Metodologia folosita în demutizare se bazeaza pe limbajul mimico-gesticular, pe limbajul tactil si pe labiolectura.

Sunt cunoscute mai multe metode de demutizare. În functie de accentul pus în formarea comunicarii verbale pe una din formele limbajului semnelor sau pe orientarea prioritara spre tipul de limbaj ce se urmareste sa se dezvolte în etapele initiale (metode mimice, orale, scrise, mixte, etc). Dupa zonele geografice unde s-au dezvoltat mai mult preocuparile legate de demutizare mai cunoscute sunt metodele italiene, franceze, germane, belgiene, australiene.

Este recunoscuta pe plan mondial si metoda româneasca ce pune baza pe principiul însusirii globale cu cel analitico-sintetic si apelându-se ori de câte ori este nevoie la mijloacele auxiliare (gest, mimica, labiolectura, dactileme) pentru însusirea comunicarii verbale. Pe acest plan s-au remarcat specialisti români ca D. Rusticeanu, I. Cioranescu, C. Timofte, C. Pufan, V. Tirdea.

Hipocondria.

Istoria medicala prezinta termenul de „hipocondrie” adesea in detaliu si pe larg. „Doctor – shopping” (umblatul din doctor in doctor) si deteriorarea relatiilor „medic – pacient”, cu frustrare si manie frecvente din ambele parti.

Oamenii cu aceasta tulburare cred adesea, ca ei nu au primit ingrijirea corespunzatoare.

Anxietatea, dispozitia depresiva si trasaturile de personalitate obsesivo–compulsiva sunt observate frecvent.

In DSM-III-R elementul esential al hipocondriei este numit preocuparea in legatura cu frica de a avea, sau convingerea ca are o maladie serioasa, bazata pe interpretarea de catre persoana a semnelor sau senzatiilor somatice ca proba de maladie somatica. O examinare somatica detaliata nu confirma diagnosticul nici unei tulburari somatice, care sa poata explica semnele sau senzatiile somatice, sau interpretarile nemotivate ale acestora de catre persoana, desi o tulburare somatica coexistenta poate fi prezenta.

Teama sau convingerea nejustificata, ca ar avea o maladie persista cu toata asigurarea medicala de contrariu, dar nu este de intensitate deliranta, prin aceea ca persoana poate recunoaste posibilitatea, ca ea sa fi exagerat dimensiunea maladiei temute, sau ca poate nu exista nici o maladie. Durata perturbarii este de cel putin 6 luni.
In hipocondrie bolnavul este convins, ca sufera de o leziune, modificare corporala sau psihica, boala avand caracter de incurabilitate. Leziunile organice pot exista, insa, in forma minora si in orice caz nu au semnificatia pe care le-o acorda bolnavul.

Se sustine, ca tulburarile organice pot conditiona nevroze si psihoze hipocondriace. In acest caz nu trebuie confundata conditionarea tulburarilor cu semnificatia simptoamelor.
Hipocondria se prezinta ca o preocupare morbida legata de functionarea organismului, cu exagerarea oricarui simptom, subiectii crezand, adesea, ca sunt afectati de boli variate. Acest context genereaza o stare depresiva, in care indivizii sunt centrati pe ei insusi. Subiectii consulta frecvent medicii si de cele mai multe ori vor sa cunoasca parerea mai multor specialisti.
Hipocondria este interpretata de psihanalisti in relatie cu teama de castrare, ca o dorinta de ispasire rezultata din sentimentele de vinovatie, prin devierea tendintelor ostile si sadice asupra propriei persoane.

Isi poate avea origine in copilarie, in imitarea unui comportament al adultului, in dorinta de mentinere a beneficiilor obtinute printr-o boala reala, care s-a vindecat, in suprasolicitare, singuratate, insecuritate sau supraprotejare din partea parintilor. Pentru Freud, hipocondria este o nevroza actuala, in care libidoul este canalizat dinspre obiectele exterioare spre organul devenit centrul preocuparilor. In conceptia psihanalitica angoasa hipocondriaca este considerata o difuziune a excitatiei sclerotice la regiunile extragenitale ale corpului in urma refularii spre interiorul corporal al unui autoerotism intens sau a unei regresiuni masive spre o sexualitate infantila, realizand o erotizare corporala anxioasa.

In conceptia psihanalitica in angoasa hipocondriaca se gasesc mecanisme ce deplaseaza pe plan somatic conflicte inconstiente. Dupa Freud, hipocondria este o experienta deliranta, ce trece prin corp, aceasta fiind suportul existentei, avand, prin aceasta, si sarcina de a suporta, hipocondria aparand in momentele de criza existentiale (adolescenta, involutie, mai ales in menopauza si andropauza). Explorarile psihologice indica rolul factorilor psihici in hipocondrie. Hipocondria este o afectiune in acelasi timp de temut si de dorit a fi vindecata, boala fiind un refugiu, o compensare, un mod de a fi al cuiva. Boala este limbaj al corpului, dar si al sexualitatii interzisa social, boala dand frau liber acesteia. Hipocondria s-ar juca cu boala si cu corpul, in speranta de a dejuca propriile conflicte si mai ales angoasa proprie a mortii.

In conceptia organodinamista, hipocondria este efectul unei boli, care altereaza fiinta, insa care se exprima prin imaginar.

Tulburarea hipocondriaca se prezinta ca o teama morbida sau ca o convingere a pacientilor in faptul, ca ei au o boala serioasa, cu toate ca de fapt ea nu-i.

Drept cauza a aparitiei simptoamelor poate servi orice organ sau sistema functionala. Cel mai des se observa simptoamele bolilor gastrointestinale sau cardiovasculare.
Pacientul este increzut ca este bolnav.

Rezultatele negative ale examinarilor clinice sau paraclinice ii fac sa-si schimbe parerea pentru un timp scurt, ca mai apoi ei sa prezinte acuzele din nou (in cazul delirului hipocondriac pacientii in general nu pot fi convinsi).

Hipocondria este la baza multor sindroame nevrotice. Se izoleaza sensohipocondria, in geneza careia un rol fundamental il joaca senzatiile corporale patologice, sau senzatiile (hipocondria astenica si isterica), si ideohipocondria (hipocondria obsesiva si paranoica).

Fobiile - capcanele vietii

FOBIILE reprezinta una dintre formele patologice ale anxietatii. Fobia este teama anormala de un obiect sau de o situatie. Agorafobia, de exemplu, este teama de a se afla in locuri publice, inconjurat de o masa de oameni si fara posibilitatea de a fugi usor in cazul in care suntem cuprinsi de panica.

Exista numeroase fobii: fobia de animale (soareci, caini, serpi, paianjeni, ...), fobia de situatii (teama de locuri inchise, cum ar fi ascensorul, teama de tunel, de inaltime, de apa, de avion...), fobia sociala (teama de a vorbi in public, agorafobia, teama de a rosii) etc.

Fobiile nu sunt doar temeri legate de un obiect sau de o situatie. Ele sunt temeri irationale, nejustificate sau disproportionate in raport cu ceea ce le produce. Persoanele in cauza admit ca teama este irationala insa nu pot sa nu simta o anxietate mare care poate sa ajunga pana la panica.

Fobia se deosebeste de timiditate. Timizii pot si ei sa sufere din cauza acestor situatii insa ei nu resimt anxietate sau panica si nici nu incearca sa le evite cu orice pret.

Reactii tipice
Fobia se instaleaza ca un intrus. Prima reactie este aceea de a nu intelege ceea ce se intampla. Apare totodata si o oarecare jena: nu vrem sa fim vazuti intr-o asemenea stare de panica pe care nu o putem explica. Pentru a evita aceste inconveniente incepem prin a evita locurile, persoanele si situatiile care ne ameninta si ne adaptam acestor temeri irationale. Dar evitarea nu este posibila intotdeauna; avem chiar impresia ca aceste fobii ne hartuiesc. Cum sa eviti ascensorul atunci cand locuiesti la etajul zece sau aglomeratia atunci cand locuiesti intr-un oras mare, ori sa eviti sa iesi pe strada?

Atunci cand evitarea nu este posibila recurgem la diferite solutii de compromis: urcam pe scari, cerem sa fim insotiti pe strada, mergem pe langa ziduri. Incercam sa controlam intr-un fel situatia. Unii recurg la medicamente care elimina, pentru moment, angoasa, altii isi gasesc „curajul” in alcool.

Pentru a controla situatia unii isi mobilizeaza anturajul. Astfel fobia devine un calvar nu doar pentru cel care sufera ci si pentru cei din jurul sau. De ce se ajunge la escaladarea evitarilor, a privarilor de diferite tipuri? Pentru ca se considera fobia ca o maladie incurabila.

Cele mai greu de suportat sunt fobiile sociale care afecteaza viata cotidiana a persoanelor in cauza. Acestea tind insa sa se devalorizeze accentuandu-le insa pe altele. Astfel, o eroare, o stangacie ii face pe tributarii fobiei sa se simta mai jenati decat este necesar. Ei rosesc usor, au impresia ca toate privirile sunt intoarse spre ei. Teama lor principala se concentreaza asupra unei situatii sau alta: de a vorbi in public, de a vorbi superiorilor, de a face curte, etc. In numeroase situatii acest handicap ii conduce la limitarea drastica a relatiilor si a vietii sociale, cu exceptia catorva prieteni si a rudelor foarte apropiate.

Fobia nu este insa o boala, ci un simptom.

Organismul ne informeaza asupra nevoilor pe care le avem prin intermediul emotiilor. Atata timp cat nu suntem deschisi fata de emotiile noastre organismul gaseste alte modalitati prin care sa ne atraga atentia. Angoasa este una dintre aceste modalitati: ea ne arata ca este vorba despre o problema importanta. Daca angoasa nu isi atinge scopul in calitate de semnal de alarma, organismul trebuie sa insiste.

Functia psihica a fobiei
Fobia este un strigat al organismului, o alarma. Emotiile participa la autoreglarea organismului ca sistem care ne informeaza asupra trebuintelor pe care le avem. Daca in ceea ce priveste sistemul nostru imunitar autoreglarea voluntara nu este posibila, in ce priveste emotiilor avem un foarte mare control. Astfel, putem chiar sa ne sustragem complet informatiei adusa de emotii. Putem in acest caz sa vorbim despre consecintele care apar ca urmare a ignorarii nevoilor psihice.

Daca le neglijam, trairile de insatisfactie apar repede. Daca refuzam sa le simtim si sa le folosim pentru a ne informa, ne va fi imposibil sa raspundem adecvat trebuintelor aflate in suferinta. Astfel va lua nastere un simptom care va semnala trebuintele neglijate. Daca nu ajungem sa decodificam acest simptom, va aparea un altul mult mai puternic si asa mai departe. Fobia este un simptom puternic care a aparut pentru ca precedentele nu au fost luate in considerare. Crizele de panica si-au facut aparitia inaintea fobiei. Inainte ca panica sa fi fost intensa angoasa se manifesta ca semnal mai discret. Daca s-a ajuns la fobie este pentru ca organismul a considerat ca este necesar sa recurga la mijloace mai puternice pentru a se face auzit.

Ce ascunde fobia?
Examinand cu atentie ceea ce traim in fobie, putem sa facem adesea legatura cu problema pe care o ascunde. Totul se desfasoara ca si cum organismul profita de o situatie similara cu o traire problematica pentru a declansa strigatul de alarma.

Privind de aproape putem vedea ca:
- situatia in care se manifesta fobia este traita ca un echivalent (in mod simbolic) al celei care produce problema;
- sentimentele traite in folie sunt asemanatoare cu cele pe care le traim in cadrul problemei pe care o inlocuieste.

Pentru a rezuma, fobia este o amintire a existentei problemelor pe care vrem sa le ignoram. Iata, in acest sens, doua exemple care evidentiaza aceasta asemanare.

D-na M isi pierde echilibrul pe strada. Ea vede clar raportul intre dezechilibrul provocat de spatiile largi si riscul de a renunta la locul de munca pe care il are. De multi ani viseaza sa isi paraseasca locul de munca in care atmosfera a devenit de nesuportat.

Dar, parasirea locului de munca ar provoca o mare instabilitate (dezechilibru) in viata ei: o schimbare a nivelului de trai. Presiunile pe care le face familia pentru a ii inlatura aceasta dorinta sunt subtile dar puternice.

Dl. S fuge de ascensor si evita sa se indeparteze de casa. El face legatura intre aceste temeri si presiunea pe care o face tatal lui asupra sa pentru a pastra familia unita. Are impresia ca toata familia conteaza pe el pentru a regla conflictul care exista intre mama sa si fratele sau. Dl. S este un om foarte sensibil. El isi iubeste familia si daca pe plan financiar reuseste sa ii asigure stabilitate, pe plan afectiv se simte neputincios. El face, de asemenea, legatura intre incapacitatea sa de a se sustrage controlului tatalui sau (control care il sufoca) si teama de a se sufoca pe care o traieste ori de cate ori se afla in spatii inchise.

Care sunt cauzele, care este evolutia?
Fobia apare uneori in urma unui eveniment traumatizant. Nu rareori un copil dezvolta o teama, chiar panica in raport cu un animal care l-a atacat si aceasta poate sa subziste pana la varsta adulta.

Exista insa si situatii in care fobia apare dupa un eveniment care nu are, aparent, nici o legatura cu aceasta. De exemplu, o fobie de ascensor poate sa apara la putin timp dupa moartea unei persoane foarte apropiate sau dupa ce persoana a fost victima unui furt armat. In acest caz putem sa consideram fobia ca un semnal care indica faptul ca reactiile la eveniment nu au fost traite complet si nu au fost integrate.

Fobia poate sa apara, in egala masura, si pentru a semnala o problema de viata care dureaza de mult timp. In acest caz evenimentul care ii provoaca aparitia nu este decat picatura care a umplut paharul.

De asemenea fobia poate sa fie un tip de alarma pe care organismul nostru il alege pentru a ne alerta asupra unei situatii incomplete sau asupra unei probleme care pune in pericol echilibrul nostru afectiv. Ea poate sa apara in urma unor crize de panica repetate, care la randul lor sunt simptome ale unor probleme nerezolvate. Putem spera ca noul semnal de alarma sa dispara daca il ignoram?

Fobia nu se resoarbe singura. Este nevoie de o munca sustinuta in plan psihic. Daca nu incercam in mod activ sa o reglam aceasta va creste facandu-ne prizonierii ei.

Care este tratamentul?
Se vorbeste despre mai multe metode. Una dintre acestea este cea a „controlului” fobiei. Persoana fobica isi va spune ca pericolul nu exista: „nu mi se intampla nimic in ascensor, acesta nu se va bloca; sunt atatea persoane care circula cu ascensorul si nu au patit nimic”.

Aceasta este o modalitate de a se angaja pe o directie falsa incercand astfel sa isi distraga atentia de la fobie. Veti intalni insa multi fobici pentru care fobia are un efect hipnotic, ei nu isi pot dezlipi gandul de la temerile lor. Mai mult decat atat, persoanele fobice consacra deja forte multa energie pentru a controla mediul si a impiedica sa li se intample o nenorocire, prin urmare aceasta metoda nu ar face decat sa ii epuizeze si mai mult si nu ii va ajuta sa inteleaga ce se intampla in ei. Aceasta metoda nu va regla problema care sta la baza simptomului. In cazul acesta ce este de facut?

In loc sa se lase paralizate de simptom, persoanele fobice ar putea sa incerce sa inteleaga ce se intampla in interiorul lor in astfel de momente. Aceasta metoda este insa greu de aplicat de catre o persoana fobica. Ea este atat de preocupata sa se apere, sa iasa din situatia neplacuta, incat il este greu sa se intoarca spre sine. In plus apar trei inconveniente. Unul este scepticismul: nu ne vine sa credem ca sursa fobiei poate fi acest lucru care ne face probleme.

Suferim, bineinteles, dar cum face parte din viata noastra nu ne-am propus niciodata sa il punem in discutie. In acelasi timp, nu ne trece prin gand sa ne intrebam serios despre comportamentul care intretine problema. Face parte din noi si nu ne gandim sa examinam ceea ce ne face sa traim. Daca ne decidem sa lucram asupra problemei care ar putea fi la baza fobiei vom vedea ca aceasta nu dispare imediat insa schimbarea comportamentului problematic va da rezultate rapide. Asadar aceasta verificare este singura metoda de a iesi din scepticism.

O alta dificultate este reprezentata de teama de ceea ce am putea sa descoperim. Faptul de a fi dezvoltat o fobie pentru a atrage atentia asupra problemelor este un semn ca nu ne oprim suficient asupra noastra, asupra a ceea ce simtim. Iar a fi „sclavul” unei fobii accentueaza teama de a descoperi „monstrul” din noi. Aceasta teama explica partial motivul pentru care ne concentram toata energia „in exterior” pentru a controla simptomul, pentru a ne ascunde si a ne conduce viata in functie de fobie.

Pentru a ne apropia mai mult de noi insine putem sa invatam sa respiram profund in astfel de situatii. In general persoanele fobice isi accentueaza starea de angoasa printr-o respiratie superficiala, astfel ca, acest exercitiu poate contribui la diminuarea tensiunii.
O a treia dificultate deriva din cea de-a doua: chiar daca identificam problema, nu credem ca suntem capabili sa o rezolvam.

Avem impresia ca nu suntem pregatiti sa facem fata solutiilor care par logice si ne resemnam abandonandu-ne fobiei. Cu cat solutia este mai drastica si mai putin dorita cu atat suntem mai tentati sa o abandonam. Se ajunge astfel la judecati de genul: „trebuie sa ma despart de sotul meu, stiu asta, insa nu sunt inca pregatita” sau „tatal meu are multa influenta asupra mea, trebuie sa rup relatia, insa nu vreau asta”.

Trebuie sa nu uitam insa ca daca nu suntem pregatiti sa adoptam o solutie inseamna ca ea nu este cea mai buna. Solutia reala a unei probleme este aceea care ne permite sa o rezolvam intr-o maniera care sa ne convina. Acest lucru este imposibil de realizat fara o aprofundare a problemei, fara o cantarire a tuturor posibilitatilor de rezolvare a sa.

Atunci cand luam decizia sa rezolvam problema care a generat fobia trebuie sa tinem cont de trei caracteristici inevitabile oricarei schimbari: sa fim constienti ca trebuie sa ne schimbam pe noi insine, ca schimbarea este un proces care se realizeaza treptat si ca daca schimbarea este condusa „din interior” putem fi siguri ca vom intreprinde doar actiunile pe care ni le putem asuma.

Atata timp cat vom lucra asupra problemei care a stat la originea fobiei vor exista momente in care aceasta se va estompa. Ea va disparea doar in urma unui efort sustinut, insa poate sa reapara daca revenim la comportamentul anterior.

Nu este intotdeauna usor pentru persoanele care sufera de fobie sa ajunga singure la un rezultat pozitiv. Sfaturile de mai sus pot sa ajute insa nu sunt utile pentru toti. Atunci cand nu ajungem sa identificam problema sau cand nu reusim sa realizam transformarile necesare se impune vizita la psiholog. Acesta poate sa ofere un cadru util demersurilor noastre insotindu-l pe pacient, pas cu pas, in lumea sa interioara si ajutandu-l sa suporte mai usor „monstrul” personal.

Tulburarile anxioase. Fobiile

Fobia se refera la un grup de simptome cauzate de obiecte sau situatii care provoaca frica.

Fobia este teama specifica, intensa, declansata de un obiect sau o situatie, care nu au prin ele însele un caracter periculos, ci au un caracter irational, recunoscut ca atare si care nu poate fi controlat.

Semne si simptome ale tulburarilor anxioase (dupa Kaplan & Sadock, 2001)
Specia

Semne Somatice	Simptome psihologice
Tremor, tresariri musculare Dureri lombare, cefalee Tensiune musculara Dispnee, hiperventilatie Fatigabilitate Raspunsuri de tresarire Hiperactivitate autonoma Roseata si paloare Tahicardie , palpitatii Transpiratii Mâini reci Diaree Uscaciunea gurii Urinat frecvent Parestezii Dificultati de deglutitie	Senzatie de frica Dificultati de concentare Hipervigilenta Insomnie Libido scazut Senzatie de "nod în gât" Tulburari stomacale

Atacurile de panica se pot asocia cu agorafobia - teama da a se afla în locuri deschise, singur în afara locuintei sau într-o multime, care poate sa apara si izolat, dar de regula pacientii au si atacuri de panica asociate. Agorafobicii pot deveni incapabili sa îsi paraseasca locuinta si sa iasa numai cu un însotitor. În cadrul acestei tulburari apar simptomele specifice oricarei tulburari anxioase, dar si alte simptome ca depresia, depersonalizarea, gândurile obsesive, care sunt mai frecvente în agorafobie decât în alte tulburari fobice.

Situatiile care provoaca anxietate si evitare sunt numeroase, dar apartin unui acelasi model caracteristic (autobuze, trenuri, magazine, locuri din care nu se poate iesi fara a atrage atentia cum ar fi sali de spectacole, etc.). De cele mai multe ori debutul bolii are loc la începutul sau la mijlocul decadei a treia de viata sau la mijlocul decadei a patra. Ambele debuturi se situeaza dupa vârsta medie de debut a fobiilor simple (în copilarie) si a fobiilor sociale (la sfârsitul decadei a doua sau la începutul decadei a treia de viata). În cele mai multe situatii nu se descopera nici un stres puternic imediat raspunzator de primul atac de panica, dar unii pacienti descriu un fond de probleme serioase.

Agorafobia trebuie diferentiata de tulburarea anxioasa generalizata, de fobia sociala, de tulburarea depresiva si de tulburarea paranoida. Pacientii cu tulburare anxioasa generalizata pot avea anxietate crescuta mai ales în locuri publice, dar spre deosebire de cei care au agorafobie, nu descriu alte situatii în care anxietatea este absenta si nu manifesta tipul de comportament de evitare specific agorafobiei.

Fobia sociala si fobiile specifice. În fobia sociala apare frica irationala de situatii publice în care subiectul ar putea fi pus în conditii de subestimare, jenante sau umilitoare (de a vorbi, de a mânca în public, de a folosi toaletele publice, etc.). Situatiile sociale vor fi evitate de catre subiect, care va oscila între evitare si izolare. În aceasta tulburare apar sentimente de incapacitate cu diminuarea performantelor scolare si profesionale. Evolutia tulburarii este continua, pe tot parcursul vietii, cu fluctuatii corelate cu evenimentele vitale, sau episodica la copii si adolescenti. Fobia sociala determina diminuarea performantelor academice, ocupationale si sociale. Robert Leahy si Stephen J. Holland (2000) arata ca fobia sociala poate fi identificata la un procent de 20 - 40% din populatie, iar rata femei barbati este de 2 : 1.

Mowrer (1950) a dezvoltat teoria bifactoriala cu privire la aparitia si mentinerea fobiei sociale. O experienta traumatica, umilitoare în relatiile sociale, poate cauza subiectului aparitia unui raspuns conditionat de anxietate. Acest raspuns conditionat va fi evocat în situatii sociale similare si, prin extinderea registrului incidentelor sociale ce provoaca raspuns de frica, se poate ajunge la generalizarea acestuia.

În fobiile specifice apare o frica irationala de un obiect al fobiei (animale, înaltimi, etc.), iar subiectul resimte anxietate masiva atunci când este expus la obiectul fobic si cauta sa îl evite. Simptome incluse în fobie sunt:

o individul simte brusc o panica persistenta, teroare într-o situatie care nu prezinta pericol sau în fata pericolului major iminent;
o individul recunoaste ca teama depaseste limitele normale si este resimtita ca o amenintare în fata unui pericol;
o reactia fobica este automata, necontrolabila, persistenta;
o aparitia reactiilor vegetative de însotire;
o evitarea obiectelor si situatiilor fobice pot altera relatiile sociale si de munca ale individului;
o perspectiva unei situatii fobice genereaza de obicei anxietate anticipatorie.

Fantasmele, gelozia.

Sunt imagini sensibile, imagini mintale, constructii ale imaginatiei creatoare. In psihanaliza se considera ca reprezentarile imaginative (fantasmele) pot fi constiente sau inconstiente, pot avea uneori mai multa influienta aspra personalitatii decit perceperea realului.

Fantasmele se intalnesc la unii subiecti nevrozati, care sunt incapabili de adaptare armonioasa la real si care se refugiaza in reverie. Ei isi compenseaza deceptiile prin succese imaginare; se vad bogati si puternici. Fantasmele sunt active la unele persoane in cazul unor tensiuni ce rezulta din situatii caonflictuale sau de asteptare, dorinte etc.

Se dispune de numeroase mecanisme psihice, de valori adaptative inegale, fantasmele fiind activitatea mintala pe planul imaginar care realizeaza satisfactii in mod simbolic, prin fantasme. Ea e frecventa la copii si se manifesta la adultii normali datorita tentatiilor, bucuriilor si esecurilor.

Gelozia - stare afectiva ce se defineste intotdeauna prin teama de a perde ceea ce posezi, dragoste sau putere, dar si prin atentia exagerata acordata rivalului sau situatiei de rivalitate. In sens restrictiv gelozia este un sentiment produs de teama ca persoana iubita prerfera pe altcineva. Gelozia din dragoste poate avea un motiv real sau imaginar.

Daca gelozia este imaginara, ea indica o tulburare de personalitate adesea datorata unui complex de inferioritate. Gelozia infantila are ca schema initiala dragostea posesiva a copilului fata de un parinte nuantata de intrusiunea celorllati membri ai familiei in aceasta afectiune, de aceea toti cei ce impart cu copilul dragostea si grija mamei sunt un fel de uzurpatori pentru el. Prezenta tatalui sau nasterea unui frate determina o situatie triunghiulara.

Gelozia se exprima la copii prin tulburari diverse: tulburari in invatarea curateniei (enurezie), agresivitate ce se poate exprima dramatic. Gelozia poate duce la violente si poate provoca probleme sociale numeroase.

Ego si Egocentrism. Ecolalie (Ecopraxie) si Ecolocatie.

Ego (Eu)
Termenul se refera la imaginea sinelui, a selfului, terminologia fiind constituita de catre
S. Freud si apoi dezvoltata si nuantata de neofreudisti si treptat introdusa in psihologia
moderna cu aspectele ei consistente ce s-au dezvoltat prin aporturile complexe aduse in timp de diferite curente psihologice.

Ego / Eu sunt termeni ce fac parte dintr-un grup de expresii ce nu au totdeauna posibilitati de traducere foarte diferentiata. Asa de pilda "le moi", din franceza ar fi in traducere "minele complementar" lui "le soi" sinele. Selful le reuneste sintetic.

Imaginea egoului sau a sinelui, a selfului se refera la cum este si simte ca este o persoana si cum aspira sa fie evaluat ca fiinta ce exista in perceperea celorlalti. Egoul autoperceput se diferentiaza (este diferit) de cel pe care il percep ceilalti, fapt ce este trait ca o permanenta tendinta de a imbunatati imaginea egoului perceputa de la ceilalti.

Ca atare din capul locului exista doua imagini de sine, una a propriei perceptii si alta a perceptiei celorlalti care au desigur grile de evaluare si de acceptare foarte diferite, fapt in legatura cu care se produc demersuri relativ nuantate legate de dorinta de a se modifica imaginea de sine in ochii celorlalti. Deoarece si egoul ca percepere de sine se formeaza sub influenta imaginii constituite de structura totala a cerintelor sociale, ca imagine cu anumite insusiri si forte pshice, egoul isi adjusteaza conduitele in functie de nenumaratele implicatii ale atributelor solicitate social in cadrul unor valori morale, sociale etc.

M. Zlate (1987) a fost interesat de aceasta problema si a disecat fatetele multiple ale egoului implicand in optica cu privire la ego ideea lui W. James cu privire la egolu social format in interactiunile cu cei din mediu apropiat familiei si apoi scoala, apoi relatiile din cadrul exercitarii profesiei. Au mai analizat problemele egoului: G. H. Mead, H. Kelly si L. Festinger.

Chelcea si S. Chelcea in structurile de complementaritate cu imaginile celorlalti despre ego aflat in discutie si T. Rudica (1979) au analizat relatia Eu-celalalt, iar Ed. Pamfil, D. Ogadescu (1976) au deschis o complexa discutie ideatica privind relatiile si semnificatia structurii egoului.

Egoul se exprima in toate situatiile, folosind fortele disponibile de proiectie si de aparare dupa imprejurarile si contextul situational. Fara indoiala exista relatii foarte nuantate intre: ego–tu, ego-el, ego-ea, ego-noi, ego-voi si ego-ei, ele.

Acestea acopera formele de relatii sociale, incluzand si forme (foarte diferite) de nuante ale distantelor sociale implicate in interrelatiile egoului. Prezenta egoului autoperceput si a egoului intuit in perceptia ceilorlalti este mereu in discutie interioara prin raportarea la evenimente.

Egoul autoperceput se disculpa mereu pentru situatiile ambigui ce le-a creat sau pentru greseli, insuccese, reactii inoportune. Egoul sau sinele ideal este intretinut de raportarea imaginii de sine la valorile social acceptate si considerate de importanta si se implica in reverie, dorinte, de autoformare ca personalitate. Poate fi raportat la ceea ce S. Freud a denumit prin superego. Egoul ideal se implica latent pe de o parte in procesul dezvoltarii stimuland autocontrolul si pe de alta parte in disputa interioara a imaginii autopercepute si cea perceputa de ceilalti si in formele de disculpare ale sinelui creand consolidari proiective, aspiratii si forte stimulative energetice ale personalitatii.

Ursula Schiopu s-a referit la problemele egoului din optica descrisa mai sus (1983, 1989) dar si la altele. Persoana umana implicata in foarte numeroase interrelatii isi contureaza diferitele roluri legandu-le de egoul ideal. Aceasta realizeaza autoevaluari privind imaginea fizica pe care o adjusteaza (mai ales tinerele fete si femeile in genere) prin imbracaminte, conduite civilizate, coafura etc. Egoul social si cel cultural, adjustat in permanenta prin cultura si implicatii sociale, se incarca treptat de o vasta experienta prin cultura psihica si de foarte nuantate modele de a simti, gandi, intelege.

Observarea si autoobservarea vigilente sunt tot mai necesare si folosite in viata sociala datorita aspectelor stimulative si evaluative din competitiile latente si permanente ce se consuma in structurile organizate ale vietii sociale.

Egoul este nucleul identitatii in care se implica sinele corporal, inclusiv identitatea sexuala dar si identitatea familiara (care este si civila) prin care se acorda numele (identitatea sociala). Exista o implicatie in viata culturala prin educatie care confera identitatea culturala si profesionala care ambele se implica la randul lor in statutul si rolul social la un anumit nivel la care se constituie competitiile existentiale ale personalitatii. La toate acestea se adauga sinele moral si cel al valorilor psihice disponibile.

Fatetele egoului sunt foarte complexe. Testele prin care se abordeaza caracteristicile egoului sunt testele de personalitate, mai ales cele proiective. Dintre acestea mai direct centrate pe problemele egoului sunt testele T.S.T. (Twenty Statements Test) si testele de adjective.

T.S.T. a fost elaborat de C. Kuhn si W. Portland si consta din 20 de propozitii de competat fiecare incepand cu "Eu sunt..."

Testele de adjective constau dintr-o lista de adjective referitoare la caracteristici potentiale psihice (positive si negative), fiecare adjectiv avand un numar (de ordine). Cele mai folosite teste de adjective (numite si check-list) au fost elaborate de T. Gough si M. Heilbrun. Ursula Schiopu a folosit aceste doua teste (primul, adica T.S.T. in versiunea lui L. A. Zurker 1972) varianta ce solicita folosirea acelorasi teste in doua reprise. In prima se solicita ca atat completarile propozitiilor cat si alegerea cifrei adjectivelor in ordinea considerata cea mai corecta, sa fie folosite pentru a descrie si efectua un portret psihologic personal. In a doua versiune solicitarea este de a realiza o portretistica ideala, prin cele doua teste.

La testul T.S.T. cele 20 de propozitii se schimba: "Eu sunt" in "Eu as vrea sa fiu..." Testul de adjective ramane neschimbat.

Comparatiile dintre cele doua serii de rezultate pun in evidenta forme si structuri ale Sinelui autoperceput si discret adjustat (dupa caz) de egoul perceput de ceilalti si prin a doua solicitare distanta de egoul ideal a celui real cu aspectele sale pozitive si negative.

Tematica egoului a fost si este din ce in ce mai mult de prim ordin datorita dezvoltarii psihologiei mai mult spre problemele cercetarii concrete si conturarea teoriei indentitatii care se distanteaza de optica omului abstract fara indentitate, incarcat de caracteristici psihice si ele abstracte si declarative considerate ca diferentiate la fiecare persoana.

G. Sherif si T. Sherif (1956) au abordat problemele implicatiei (nagajarii) egoului prin atitudini in situatii si interrelatii. Sociologii considera ca opiniile (sondabili prin chestionare) exprima egoul cu drepturile sale civice de a contribui la deciziile sociale majore (drepturile omului) E. Cofer si D. Appley (1965) au studiat intensitatea variata a egoului in forme diferite ale relatiilor sociale si in toate posesiile omului concret dar si efectele dezamagitoare ale unor implicatii.

Acestea din urma provoaca stari afective incarcate de contradictii. R. Coleman (1964) a studiat mobilizarea inegala a energiei psihice in diferite situatii de implicatii ale egoului. Tot implicatiile egoului au fost studiate de catre P. Zeller Rozenzweig, P. Edward si mai ales de catre Erick Erickson, care a largit teoria indentitatii contribuind mai mult decat toti ceilalti la cresterea deosebita in psihologia moderna fata de aceasta optica psihologica.

Egocentrism
Dispozitie de spirit, atitudine a celui ce raporteaza totul la sine insusi (la propria sa persoana), care judeca totul prin prisma intereselor si sentimentelor personale. Aceasta atitudine normala la copilul intre 4-6 ani, se regaseste la debili si la anumiti nevrozati sau arierati afectiv. Prin extensiune termenul denumeste conceptia filozofica si etica ce considera individul, “eul” ca centru al intregii lumi. Copilul mic intrebat daca are un frate - raspunde corect da.

Cazului in care este intrebat daca fratele lui are un frate? Ii va raspunde - nu, ceea ce pune in evidenta absenta reversibilitatii si extensiunea sinelui.

In raportul eu-societate, egocentrismul reprezinta o eroare de perspectiva (ca in exemplul dat) si decurge din nediferentierea proportiilor dintre subiect si lumea exterioara (plus o flexibilitate redusa mental). Ontologic, egocentrismul este implicat in magie, rationamente infantile si precauzalitate.

In epistemologia genetica se considera egocentrismul ca o conduita intermediara intre conduitele socializate si cele individuale. Egocentrismul social este o atitudine (asemanatoare egocentrismului epistemic) de a intelege pe altii prin sine si urmeaza egocentrismul sensorimotor.

Centrarea ce caracterizeaza egocentrismul explica faptul ca in comportament, ireversibilitatea este o caracteristica nestructurata inca la punctul de vedere al altora. In genere este excesiva asimilarea la activitatea proprie a sensului activitatilor altora (egotism). Egocentrismul spatial marcheaza inceputul reprezentarii de miscare care, ca si cel intelectual se manifesta ca un sistem de centrari ce se supun grupului deoarece sant surse de asimilari ireversibile.

Aceasta centrare a intelectului consta in a considera ca singura realizare este numai aceea care apare propriei perceptii. Egocentrismul logic se exprima in autism. Egocentrismul este inrudit cu egotismul sau egoismul care este atitudinea exagerata privind propria persoana. Egocentrismul priveaza persoana de intelegerea cauzalitatii, determinismului si necesitatilor si falsifica perspectivele relatiilor logice si ale lucrurilor pentru ca pleaca de la dilatarea sinelui.

Ecolalie (Ecopraxie)
Repetitie automata (ca un ecou) de silabe si de cuvinte, efectuate de copiii mici din placerea de a vorbi. Ecolalia evolueaza la varstele mai mici, trecand de la repetarea unei silabe a cuvantului, de predilectie ultima, la repetarea de cuvinte intregi. H. Wallon s-a preocupat de problemele si de fazele ecolaliei pe care a considerat-o autoexercitare verbala explicabila prin persistenta excitatiei pe traseele utilizate prin pronuntie, ca o consecinta a sugestibilitatii si autosugestibilitatii. Ecolalia se intalneste si in unele stari patologice, ca o manifestare afazie ori de regresie in starile dementiale, in arieratia profunda, in starile confuzionale, in formele catatonice si in schizofrenie. Poate sa se manifeste si la subiectii hiperemotivi si se traduce, in caz de persistenta, in imposibilitatea de intregare a limbajului. Se considera si ecopatie.

Ecolocatie
Actiune care permite emiterea si receptionarea de ultrasunete de catre anumite fiinte vii prin intermediul unor organe speciale (Donald R. Griffin, 1944). In acest sens delfinii au posibilitatea de a asculta tot timpul ultrasunetele din jurul lor. Cand sunetele emise de un delfin intalnesc in cale un corp oarecare, cat de mic ar fi el, acestea sant reflectate imediat, iar delfinul care le-a emis le receptioneaza, dupa un timp oarecare, fara nici un fel de dificultate. Auzind sunetul “intors” el se poate orienta precis spre directia in care a emis ultrasunetele si poate evalua caracteristicile diferite ale obiectului ce a folosit ca ecran de reflectare a ultrasunetelor. Liliecii utilizeaza de asemenea un sistem asemanator in orientare. Se presupune ca intr-un anume grad si orbii poseda rudimente de ecolocatie. Mecanismul psihosenzorial al acestui fenomen este inca putin cunoscut.

Disgrafie, Fatigabilitate, Fetisism, Fobie

Disgrafie
Scriere cu omisiuni de sunete, silabe ori cuvinte, sintagme, contopiri de cuvinte, substituiri de grafeme sau deformari, adaosuri sau înlocuiri, distorsiuni, disfonografii, nesiguranta a scrierii.

Constituie o incapacitate paradoxala în forma deprinderilor de scris. Oglindeste dificultati în învatarea scrisului, în mod independent de nivelul mintal si de scolaritatea anterioara a subiectului.

Disgrafia se datoreaza adeseori doar unei contractii musculare exagerate, legate de tulburari de origine emotionala. Scrisul devine necitet sau incoerent. Disgrafia este frecventa si mai grava la deficientii de intelect si senzoriali.

Pot fi forme diferite de disgrafie:

• disgrafie specifica sau disgrafie propriu-zisa ce se caracterizeaza prin faptul ca subiectul nu poate sa se exprime prin scris, deoarece nu se realizeaza legatura între sistemul simbolic si grafemele care reprezinta sunete, cuvinte, din care motiv textele devin lipsite de logica si sens (disgramotaxia);
• disgrafie motrica, motricitatea este în mod particular lezata fara ca sistemul simbolic sa fie afectat;
• disgrafie de evolutie, de dezvoltare sau structurala în care exista o paleta larga si extinsa a tulburarilor si disgrafia spatio-temporala în care este afectata mai ales componenta spatiala. Copilul cu disgrafie are dificultati în ceea ce priveste scrierea dupa dictare, compunere si chiar copierea unui text.

De cele mai multe ori disgrafia se asociaza cu dislexia. În încercarile de dictare, elevul scrie literele fara vreun raport cu sunetele auzite. Cel care sufera de disgrafie motrica are scrisul ilizibil. Disgrafia se diferentiaza de disortografie care este un semn al tulburarii de scris. Printre cauzele care pot determina disgrafia citam: factori ce tin de procesul instructiv-educativ neadecvat, stângacia si lateralizarea încrucisata, tulburari ale limbajului oral ce se transpun în scris, leziuni ale creierului, tulburari spatio-temporale, tulburari de motricitate, etc.

Disgrafia se amelioreaza sau chiar poate dispare complet prin utilizarea unor metode logopedice specifice prin grafoterapie si terapie de sustinere care stimuleaza copilul organizându-i miscarile, fapt ce reda acestuia încrederea în sine. Fenomenele de disgrafie au fost studiate de C. Calavrezo, N. Toncescu, C. Paunescu, I. Strachinaru, E. Verza pentru limba româna. Acesta din urma a avut în atentie si disgrafia la nevazatori ce scriu în Braille ca si terapia tulburarilor de scris în genere.

Fatigabilitate
Predispozitia durabila sau pasagera de resimtire a oboselii ca o stare specifica (R. Lafon, 1963). Dupa alti autori fatigabilitatea exprima simite de timp sau spatiu ale antrenarii efortului. Ca atare este vorba de un prag de effort peste care nu se poate trece fara epuizare si care este semnalat organic. Totodata acesta este si un prag de durata a utilizarii efortului.

Fatigabilitatea este foarte diferita de la persoana la persoana. Implica si energia psihica. Factorii de fatigabilitate sunt constitutionali dar si dobânditi. Persoanele care se nasc cu anumite deficiente au în genere un grad de fatigabilitate relativ mai redus. La subiectii normali fatigabilitatea este determinata de biotip, de tipul de activitate, periculozitate si tensiune, de densitatea solicitarii, excese, natura uniforma sau neuniforma a exigentelor si autoexigentelor si de implicatia în activitatile solicitante.

Fatigabilitatea depasita duce la stari tensionale, nevroze, surmenaj, astenie, apatie, reactii explozive, etc. Fatigabilitatea se masoara prin descresterea ergografica sau demografica dupa o solicitare de munca fizica sau mentala (ergograful Mosso). Prin mijloace de acest fel, se obtin curbe ale oboselii si ale rezistentei la efort. Se utilizeaza în organizarea muncii normale a protectiei sociale si a stabilirii randamentului muncii în diferite tipuri de activitati.

Fetisism
Termenul are doua conotatii mai importante. Unul se refera la cultul unor obiecte considerate ca încarcate de forte supranaturale ce le confera protectie prin ritualul practicat fata de ele. Exista numeroase fetisisme în antropologia culturala (într-un fel termenul idoli face referiri la fetisism. În aceste situatii fetisismul este asociat cu religiile primitive).

Alta se refera la fetisismul erotic (studiile lui H. Ellis, 1936) care priveste tendintele de a trai atractii sexuale fata de parti ale corpului altuia (ochi, par, mâini, coapse, etc) sau ceea ce este asociat cu acestea (pantofi, ghete, ciorapi, etc). Fetisismul este mai rar la femei. C. Lombroso dar si W. Kraff-Ebing si apoi A. Binet au facut referiri la fetisism în acest sens, acceptiune data si în psihiatrie (A.C. Kinsley 1953, P. Greenacre 1970, M. Wulf 1978).

Fobie
Teama obsesiva si nejustificata ce nu poate fi controlata si anulata, chiar daca persoana în cauza stie ca este o teama nefondata si nerationala. Se considera ca fobia are la baza experiente traumatizante sau ca exprima anxietati neconstientizate, închipuite sau simbolizate fata de situatii diferite.

Fobiile vietii de fiecare zi sunt extrem de numeroase si greu de clasificat. Enumeram o serie din cele mai frecvente: teama de public (erthyrofobie), teama de insecte (entomofobie), teama de albine (melisofobie), teama de predici (homilofobie), teama de pierdere a castitatii (pathenofobie), teama de adâncime (eosofobie), teama de corpul gol (gymnofobie), teama de lumina puternica a soarelui (heliofobie), teama de a fi atins (haptofobie), teama de a iesi în public (eritrofobie), teama de casatorie (gamofobie), teama de a comite greseli de neiertat (ensiofobie), teama de a voma (emetofobie), teama de straini (xenofobie), teama de boli (nosofobie).

A existat o lunga perioada de înregistrare si de definire a fobiilor mai sus mentionate. În zilele noastre se studiaza mai ales fobiile dinamice. Dintre acestea se pot enumera: teama de locuri înalte, etaje (aerofobie), de spatii deschise, piete, etc (agorafobie), de pisici (ailurofobie), de durere (algofobie), de furtuna (astrofobie), de spatii înguste (claustrofobie), de sânge (hematofobie), de singuratate (monofobie sau eremofobie), de întuneric (nyctofobie), de lumina (fotofobie), de traversarea apei (gephyrofobie), de paianjeni, de aglomeratie (ocholofobie), de contaminari de microbi (mysofobie), de boli (pathofobie), de foc (phyrofobie), de animale (zoofobie), de necunoscut (xenofobie), de cutremure, de apa (hidrofobie), de zborul cu avioanele (aviofobie).

Când sunt combinate se numesc pantofobii. Marcel Turbiane arata ca fobiile sunt în crestere. Exista o clasificare facuta de Wolpe si Iang a fobiilor. Se identifica în scala (test) F SS III 89 itemi saturati fiecare într-o forma de fobie. Scala cuprinde patru categorii de fobii sondate sub denumirile de teama de… În prima categorie a scalei sunt enumerate fobii legate de obiecte si fiinte neumane. A doua secventa cuprinde fobii în situatii sociale, sau interpersonale. A treia secventa a scalei este dominata de fobii implicate în adaptarea speciala în profesii si folosiri de aparate utilitare, inclusiv fobii legate de spatii închise sau deschise. Ultima categorie se refera la fobii legate de rani, boli, interventi medicale, etc. Behavioristii le considera conduite dobândite, S. Freud, forme de isterie. Levy Valeresi

Complexele

!” si astfel, cel care eticheteaza simte ca a facut o evaluare globala a celuilalt, extrem de dureroasa si profunda. Insa, daca ne-am propune sa aflam ce stiu oamenii cu adevarat despre complexe am descoperi ca notiunea este vag definita, greu de localizat si interpretat. Cei mai multi raspund: “e ceva legat de copilarie”, “e ceva sexual” sau mai frecvent complexele sunt reduse la unul singur – cel de inferioritate.

Ce sunt complexele?

Tendinte inconstiente care guverneaza atitudinile, comportamentele, visele etc oamenilor. Psihanalistii clarifica cel mai bine notiunea de comple, considerandu-l drept o combinatie de trasaturi personale, de dorinte, emotii, sentimente, de atitudini afective contradictorii, intotdeauna inconstiente, care face parte integranta din personalitate.

Cand se formeaza?

Majoritatea psihologilor sustin ca acestea se cristalizeaza in primii ani de viata si nu inseamna boala, ci fac parte din viata noastra de la primul contact cu parintii nostri. E adevarat ca exista cazuri in care ele nu se rezolva de la sine, normal si, atunci, pot determina tulburari caracteriale si nu numai la copil si se prelungesc in dezordinele nervoase ale adultului.
Orice eveniment semnificativ din viata copilului este susceptibil de declansarea formarii unui complex.
Ex: aparitia celui de-al doilea bebelus in familie creeaza un uragan in viata copilului, care se simtea pana atunci cel mai important, devine gelos, agresiv, frustrat. Animat de sentimente contradictorii – dragoste si ura – de dorinta de reconciliere si de agresiune, el este angoasat, insa ceea ce “se vede” sunt manifestari comportamentale: refuza sa mearga gradinita, nu mai mananca cu lingurita, face chiar pipi in pat, reincepe sa se exprime la un bebe.
Deci, traind, resimtind acest eveniment (nasterea fratelui/sorei) ca o experienta dureroasa, traumatizanta si poate duce la conturarea complexului de intruziune.

Care sunt efectele complexului?

Odata format, complexul se fixeaza in mintea, sufletului omului si in orice situatie asemanatoare se reactiveaza reactiile distructive, chiar daca parea ca s-a stins in intregime.
Ex: poate fi sensibil la nedreptate, revoltat, autoritar sau docil, egoist sau altruist, directia fiind ghidata de temperament sau educatie.
Atitudinile caracteriale se formeaza in functie de situatia frustranta in personalitate, infiltrandu-se motivatia si conduitele complexuale, deci de la acel eveniment …ajungem, dupa ani si ani, la reactii exagerate fata de ceilalti oameni resimtiti ca “rivali”.

Cum il pot identifica?

Intalnirea dintre oameni este un adevarat “camp de lupta” pentru a-l domina, supune pe celalalt, pentru “a cuceri teritoriile pierdute” cu multi ani in urma. Elementul esential este acela ca nici nu ne dam seama cand, cum si de ce am intrat in jocul puterii, fiind guvernati de pulsiunile noastre inconstiente. Invingatorul este de obicei cel puternic, cel echilibrat, cel care nu s-a “intalnit” cu evenimente traumatizante sau nu s-a simtit frustrat, angoasat, devalorizat, dar sunt si situatii in care agresivitatea sperie, inhiba si ingenuncheaza adversarul. Satisfacut de marea victorie dar speriat de reactiile emotionale puternice se trezeste intre doua extreme ale structurii complexuale aflate in conflict. Dorinta puternica de a face un lucru amestecata cu frica de acelasi “obiect”, reactia defensiva si paralizanta in anumite situatii sunt tot atatea semne ale prezentei unui complex. Faptul ca nu ne putem explica, argumenta logic ceea ce facem la un anumit moment dat, este un alt indicator al complexului.

Indicatorii unui complex:

- cand suntem coplesiti de emotie
- cand ne reprimam anumite emoti si astfel ele sunt mai putin resimtite
- cand avem un puternic semntiment de inadecvare (nu sunt prezent, apartin unei situatii)
- cand ne simtim coplesiti de un impuls de nestavilit
- cand nu acceptam incurajarile altora
- cand vorbim sau actionam in graba
- cand autocritica este la cote inalte, dar si criticam excesiv alte persoane
- cand suntem extrem de refractari la alte puncte de vedere

Complexul blocheaza actiunea fireasca, distorsioneaza perceptia despre propria persoana si despre realitate, ne complica relatiile si interfereaza cu atingerea scopurilor noastre, creeaza discomfort si durere.

Pot fi tratate?

Suntem egali in fata complexelor, dar un soc emotional poate aduce un anumit complex in constiinta si, cu mult noroc, aceasta sa le modifice. Complexele nu sunt intotdeauna negative, nu ne distrug viata, atunci cand le identificam si acceptam nu ne mai pot perturba si dezorganiza. Insa, reactia noastra in fata identificarii unui complex este de a-l ascunde si de a scapa de el, dar, daca vrem sa ne cunoastem mai bine, sa fim o “fiinta completa” trebuie sa descoperim scopul acelui complex chiar daca acest travaliu este intortochiat si duce la suferinta. Intrezarim la final: sensul vietii noastre si o constientizare partiala a complexului astfel incat sa depasim suferinta, durerea ce a stat la baza formarii lui.

Complexele ne definesc ca persoana, fac parte din identitatea noastra si in special din vulnerabilitatea noastra, fara de care nu am fi fiinte umane.

Cum sa integrezi un complex pentru a nu te mai perturba:

- sa-ti permiti sa traiesti emotii foarte puternice indiferent cat de incomfortabil ar fi acest lucru
- sa-ti analizezi gandurile si emotiile pana cand ele reusesc sa aduca alte si alte ganduri, emotii..
- sa te intrebi in mod repetat: “Despre ce este vorba?, Ce legatura are aceasta cu mine?”
- sa “vezi” imaginile din mintea ta si sa te intrebi daca ele descriu cel mai bine starea ta emotionala
- imagineaza-ti cum ar fi sa dispara emotiile perturbatoare…”Cum ar fi viata ta, ai pierdut sau ai castigat ceva?”