Se afișează postările cu eticheta Dictionar. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dictionar. Afișați toate postările

sâmbătă, 24 februarie 2007

Vinovatia. Sentimentul de vinovatie.

Ce este vinovatia?
Vinovatia este marele dusman interior cu care trebuie san e luptam pentru a ne atinge potentialul maxim ca oameni.

Capacitatea de a simti vinovatia este un semn de dezvoltare psihologica foarte legat de constiinta.

Constiinta ne permite sa facem distinctia intre lucrurile bune si cele rele si sa ne corectam traiectoria atunci cand iesim de pe traseu. Intepatura incomoda a vinovatiei este felul in care ne spunem noua insine ca actiunile noastre nu sant in acord cu propriul cod moral. In mod tragic, unele persoane par sa nu aiba capacitatea de a simti vina, ei sunt numiti psihopati sau sociopati. Absenta acesteia le permite sa actioneze fara sentimente sau remuscari.

Multi criminali in serie sau tortionari, desi nu toti, sunt psihopati. Inca este un mister motivul pentru care ei sunt asa. Pentru cei mai multi dintre noi, vinovatia ridica de-a lungul vietii o serie de probleme, pe care trebuie sa le rezolvam pentru a putea trece la etapa urmatoare. Vinovatia are potentialul de a ne incuraja sa ne reexaminam actiunile sau structurile de credinta sau toate la un loc. La extrema opusa vinovatiei se afla posibilitatea de a ierta, reevaluarea propriilor valori si un nou inceput.

Vinovatia si rusinea se intrepatrund, dar ele sunt putin diferite. Rusinea e legata de ceea ce santem, de propria noastra identitate. Vinovatia e legata de actiunile noastre, de comportament si de ganduri.

Rusinea ne spune ca santem rai, vinovatia ne spune ca ceea ce facem este rau. In termenii dezvoltarii, rusinea este o emotie ce precede vinovatia. Daca un copil simte ca este rau, se va simti rusinat. Daca un copil ceva mai mare simte ca a facut un lucru rau, se va simti vinovat. Rusinea este legata de esenta existentei noastre, vinovatia este legata de felul in care ne raportam la lumea inconjuratoare.

Vinovatia poate fi folosita pentru a ascunde rusinea, pentru ca, in mod paradoxal, vinovatia ne face sa ne simtim mai bine. Daca simtim vinovatie, oricat de incomoda ar fi ea, ne putem spune Ce om bun sant daca ma simt atat de tulburat, probabil am o constiinta foarte evoluata. Adesea, vinovatia si rusinea apar impreuna in viata noastra emotionala.

Cand am reusit sa disociem rusinea de vinovatie, ne trezim in fata unui sistem de cutii chinezesti, deoarece vinovatia este o emotie foarte complexa, care necesita foarte mult discernamant pentrua o disocia. Unul dintre aspecte are un potential foarte pozitiv, celalalt mai putin. Poate fi un apel la constiinta, actiune sau integritate, dar pe de alta parte poate fi si o capcana care sa justifice inactivitatea si blocajul.

Pentru a deveni o fiinta umana constienta, avem nevoie de o anumita cantitate de vinovatie, dar ne trebuie si un mecanism de prelucrare a ei, pentru ca altfel riscam san e inecam in ea.

Tulburarile afective. Depresiile

Denumirea de tulburari afective vizeaza anomalia dispozitiei - depresie sau euforie. A te simti nefericit în momente de adversitate face parte din experienta normala. Simptomul dispozitiei depresive este o componenta a multor sindroame psihiatrice si se întâlneste de asemenea în mod obisnuit în anumite boli somatice (mononucleoza infectioasa).

Trasaturile centrale ale acestor sindroame sunt dispozitia depresiva, gândirea pesimista, lipsa placerii, energia redusa si lentoarea. Dintre acestea, dispozitia depresiva este de obicei, dar nu invariabil, cel mai evident simptom.

Sindroamele depresive
În tulburarile depresive de severitate moderata, trasaturile principale sunt dispozitia scazuta, lipsa placerii, gândirea pesimista si energia redusa, toate ducând la deteriorarea eficientei.

Cum poti identifica un depresiv?
Aspectul exterior al depresivului este caracteristic - îmbracamintea si tinuta pot fi neglijate. Trasaturie fetei se caracterizeaza prin coborârea comisurilor bucale si printr-o cuta verticala între sprâncene, în mijlocul fruntii. Frecventa clipitului poate fi scazuta. Umerii sunt aplecati, iar capul înclinat înainte, astfel încât directia privirii este în jos. Gesturile sunt reduse. Este important de notat ca unii depresivi pastreaza un zâmbet exterior în ciuda sentimentelor adânci de suferinta.

Lentoarea psihomotorie este frecventa (desi, exista cazuri de pacienti agitati). Lentoarea gândirii se reflecta în vorbirea sa - exista o lunga întârziere înainte de a raspunde la întrebari, iar pauzele în conversatie pot fi atât de lungi încât devin de nesuportat pentru o persoana activa.

Dispozitia sa este caracterizata prin suferinta si nefericire. Aceasta dispozitie nu se îmbunatateste substantial în împrejurari în care sentimentele obisnuite de tristete s-ar alina.

Perturbarea somnului în tulburarile depresive este de mai multe feluri. Cea mai caracteristica este trezirea mult prea devreme dimineata, dar apar de asemenea, întârzierea adormirii si trezirea în timpul noptii. Trezirea prea devreme dimineata apare cu 2 sau 3 ore înainte de ora obisnuita a pacientului - el nu mai adoarme si ramâne întins pe pat, simtindu-se nerefacut, neodihnit si adesea nelinistit si agitat. El se gândeste cu pesimism la ziua care urmeaza, analizeaza esecurile si neîmplinirile trecute si mediteaza posomorât asupra viitorului. Aceasta combinatie a trezirii prea devreme cu gândirea depresiva este importanta pentru diagnostic. Trebuie mentionat ca unii pacienti depresivi, mai degraba dorm excesiv decât se trezesc devreme, dar ti acestia afirma ca se trezesc nerefacuti.

În tulburarile depresive, pierderea în greutate pare adesea mai mare decât s-ar putea aprecia numai dupa lipsa apetitului. La unii depresivi perturbarile privind aportul alimentar si greutatea sunt în exces - ei manânca mai mult si câstiga în greutate - de obicei se pare ca hrana aduce o usurare trecatoare sentimentelor lor de suferinta.

Simptomele fizice sunt frecvent în tulburarile depresive. Ele îmbraca numeroare forme, dar constipatia si disconfortul dureros localizat oriunde în corp sunt cu totul particulare. Acuzele privind orice boala somatica preexistenta cresc de obicei, iar preocuparile hipocondriace devin obisnuite.

Teama si anxietate

Daca scufundatorul s-ar gandi la falcile rechinilor, n-ar mai ajunge niciodata la perle. (Sadi)

Teama este o emotie fireasca. Teama ne reaminteste de echilibrul pe care trebuie sa-l pastram intre explorarea lumii inconjuratoare si autoconservare. Cei mai multi dintre noi suntem precauti in ceea ce priveste riscurile pe care le putem controla. La volan, de exemplu, fixam centura de siguranta, dar fara vreo anxietate deosebita si fara a tremura de teama unui accident la fiecare intersetie.

In privinta riscurilor al carui controlm nu ne sta in putere, cum ar fi o boala grea, accidentul de masina al unei persoane apropiate, refuzam sa ne gandim la ele cita vreme nu suntem pusi in aceasta situatie. Daca reusim sa ne invingem temerile suntem liberi sa exploram lumea, dar daca ignoram complet aceste temeri putem fi in mare pericol.

Cu toti suntem mai mult sau mai putin anxiosi in fata unor situatii ce comporta un anume risc, cand dam un examen, inainte de a lua cuvantul in fata unei adunari, cand se intampla sa zabovim in drumul spre gara.

De multe ori alaturi de teama apar si senzatii cum ar fi gol in stomac , batai ale inimii, stare generala de tensiune si incapacitatea de sta linistiti, genunchii moi – fiecare dintre noi le-am trait cel putin odata. E foarte bine cand cunoastem cauza: examenul pe care urmeaza sa-l dam, interviul pe care il asteptam, ora la dentist.

Cand insa vorbim despre anxietate? Anxietatea generalizata se manifesta tocmai prin ingrijorari excesive si nejustificate la care se adauga si alte tipuri de simptome:

  • o hiperactivitate a sistemului nevos vegetativ: palpitatii, transpiratii, bufeuri, nevoia de a urina des, “nod in gat”;
  • o tensiune musculara: zvacnituri, contractii dureroase (spate, umeri, maxilare) ce dau adesea senzatie de oboseala;
  • o scurtare hipervigilenta a ceea ce este in jur: senzatia de a fi mereu la panda, intr-o continua excitatie, dificultati de concentrare, perturbari ale somnului, iritabilitate.

Simptomele anxietatii devin in sine sursa de anxietate. “Daca inima imi bate asa, precis o sa fac infarct”; “Probabil ca este ceva in neregula cu inima mea – altfel de ce ar bate in halul asta?” “Ameteala asta vine din creier – cu siguranta am o tumora”; “Nu pot sa merg bine, poate am o scleroza multipla sau alta boala ingrozitoare”.

Gandurile o iau la goana, ne imaginam toate lucrurile cumplite care s-ar putea intampla. Daca asteptam pe cineva acasa si persoana intarzie, o si vedem ucisa intr-un accident de masina. Daca facem o greseala la serviciu, precis o sa fim descoperiti si concediati pe loc. Gandurile ni se invart in cerc si curand incepem sa ne temem ca o sa innebunim.

Uneori nu stim ca este vorba de anxietate. Daca avem impresia ca suntem bolnavi fizic, va trece destul timp pana sa descoperim anxietatea. Anxietatea este adeseori tratata ca fiind “irationala” sau “copilareasca”.

Ce ramane de facut?

Acceptati-va anxitatea ca pe un semn al sensibilitatii voastre fata de lume si ca pe un indemn la actiune.

Atunci cand gandurile anxioase scapa de sub control nu incercati sa le staviliti; incercati sa va lasati purtati de ganduri, sa le urmati, sa le observati.

Folosii un jurnal si incercati sa va faceti o imagine cat mai completa a efectelor fizice si emotionale pe care le are anxitatea asupra comportamentului vostru.

Anxitatea acuta necesita masuri de urgenta. De aceea sunt atat de importante exercitiile de respiratie si relaxare. Cu cat le practicati mai mult, cu atat va va fi mai usor sa infruntati un atac de anxietate. Daca va veti simti brusc coplesiti de teama, oriunde v-ati afla, orice ati face, incercati sa va relaxati fiecare parte a corpului si sa va egalizati respiratia.

Dintre pihoterapii, terapiile cognitiv – comportamentale au avut o eficacitate dovedita. Dintre tehnicile folosite de aceste terapii mai importante sunt cele de relaxare care ajuta pacientul sa-si controleze singur reactiile anxioase excesive si sedintele de restructurare cognitva in care terapeutul il ajuta pe pacient sa isi reconsidere gandurile anxioase.

Nevrozele

Cuvântul nevroza (neurosis) este folosit aproape pretutindeni ca un termen generic pentru tulburarile psihiatrice care au trei lucruri în comun. Întâi, ele sunt tulburari functionale, în sensul ca nu sunt însotite de o boala cerebrala organica.

Apoi, ele nu sunt psihoze, adica individul nu pierde contactul cu realitatea exterioara, oricât de severa este starea sa. În al treilea rând, ele difera de tulburarile de personalitate, având un debut distinct, si nu o dezvoltare continua din primii ani ai vârstei adulte.

În cadrul nevrozei sunt încadrate: tulburarile anxioase si tulburarile obsesive, tulburarile afective minore si reactii de adaptare.

Acest concept este folosit frecvent în practica psihiatrica cotidiana, ca un termen comun, convenabil pentru multe tulburari.

Freud denumeste nevroza - psihonevroza, în care include isteria, isteria de angoasa (agorafobie, actual) si nevroze obsesive. Încercând a gasi cauzele psihonevrozelor, freud a afirmat ca multe îsi au originea în procesele care determina dezvoltarea personalitatii. Aceasta conceptie a dus la termenul de nevroza de caracter, pentru a indica personalitatile care pareau sa aiba origini similare celor presupuse a fi la baza nevrozelor, chiar daca subiectul putea sa nu aiba simptome nevrotice în acel moment.

Mecanism defensiv, Deja vecu, Deja vu, Delir, Dementa, Demutizare

Mecanism defensiv
Reactie obisnuita, inconstienta, naturala, de autoprotectie fata de anxietate. În decursul dezvoltarii se formeaza un set complex de reactii de aparare, dinamism si siguranta (Karen Horney). În copilarie jocul este terenul unei astfel de dezvoltari.

Aceasta activitate serveste mai multor scopuri: de a reduce conflictele emotionale, de a proteja personalitatea copilului de propriile sale impulsuri agresive, de a întâmpina efe

Teoria mecanismelor de aparare a fost pusa în evidenta de S. Freud, fiind ulterior expusa în întreaga sa complexitate de fiica sa, Anna Freud (The Ego and the Mechanism of Defence, 1937). Printre mecanismele de aparare sunt adesea evocate cele de regresie, retragere în conduita infantila, reactiile de detasare sau de apatie si, în fine, identificarea cu persoane sau institutii.

Toate expresiile enumerate mai sus sunt tendinte naturale spontane folosite pentru ajustare si compatibilizare a mediului. Mecanismele de aparare actioneaza în relatiile interpersonale fiind forme mai ales ale adaptarii sociale. Rosen si Gregory (1965) au atras atentia asupra faptului ca nu toate conduitele sunt defensive, desi este dificil sa identificam aceste conduite din ansamblul reactiilor personalitatii.

Deja vecu
Iluzie ce consta în impresia de a mai fi trait cu exactitate cândva o situatie, circumstanta, sau eveniment, care în fapt se traiesc pentru prima oara. Este prezenta în senzatia particulara întâlnita în afectiuni ale lobului temporal, constituind sursa unui atac de epilepsie.

Deja vu
Exprima senzatia stranie pe care o încearca unii bolnavi de a mai fi vazut cândva o scena, pe care de fapt o vad pentru prima data. Se întâlneste frecvent în epilepsie temporala. Este o varietate de iluzie (pseudoamnezie si paraamnezie).

Delir
Gândire patologica în care domina anumite teme si o alterare grava a raporturilor dintre subiect si realitate. Termenul se foloseste si pentru desemnarea atitudinilor obsesionale nevrotice. Prima asertie a termenului este retinuta pentru domeniile psihiatriei, ale alterarii sensului realitatii la o persoana data. Exista numeroase forme de delir.

H. Ey a diferentiat doua tipuri: delir cronic ce grupeaza ca simptom peste 60-65 stari si mecanisme nervoase si delir acut ce este o entitate bine definita. Delirul se poate analiza din punct de vedere al temelor delirante, al evolutiei si al constructiei ce îl caracterizeaza. Se mentioneaza delirul de interpretare (J. M. Capgras, 1873-1951 si P. Serieux, 1864-1974), delirul paranoic, delirul de persecutie, delirul de grandoare, delirul de gelozie, delirul de imaginatie (Dupre, 1862-1921), delirul de ambitie (J. P. Fabret si Achille Foville, 1799-1878), etc. Delirium tramens sau delirul acut alcoolic este o encefalopatie acuta legata de perturbari enzimatice, provocate de doze importante de alcool.

Dementa
Alterare treptata psihica a functiilor intelectuale, afective si morale datorata unor afectiuni organice si functionale ale creierului (A.N.S.). În dementa se pot conserva blocuri de amintiri, cunostinte, sisteme de a rationa; în timp ce unele se altereaza, altele devin obsedante. Cel ce sufera de dementa nu se poate concentra, nu are initiative, nu poate urmari obiective de durata. Toate caracteristicile psihice sunt alterate (relativ inegal).

Amintirile recente sunt mai alterate sau blocate decât cele mai vechi. Ca sistem de aparare persoana în cauza completeaza, fabuleaza.afectivitatea se inunda de instabilitate, puerilitate, indiferente, uneori megalomanie, idei de persecutie, etc. Au loc destructurari ale planului coordonarilor motorii.

Dementa este însotita de tulburari de vaz, auz, tact, dificultati de control sfincterian (gutism). Exista numeroase forme de dementa. Unele sunt curabile (paralizie generala, hidrocefalia cu presiune normala, tumorile frontale), altele incurabile (dementa senila se accelereaza daca au loc stresuri în viata persoanei în cauza): dementele presenile, maladia Alzheinar, maladia Pick, dementele arteriopatice, sindromul Creutzfeldt-Iacob, dementa infantila, etc.

Demutizare
Este activitatea educational-recuperativa ce vizeaza transformarea surdo-mutilor în surdovorbitori. O asemenea activitate are efecte mai mari si mai rapide, cu cât începe mai de timpuriu (de la vârstele cele mai mici), iar treptat copilul va reusi sa-si însuseasca comunicarea verbala. Metodologia folosita în demutizare se bazeaza pe limbajul mimico-gesticular, pe limbajul tactil si pe labiolectura.

Sunt cunoscute mai multe metode de demutizare. În functie de accentul pus în formarea comunicarii verbale pe una din formele limbajului semnelor sau pe orientarea prioritara spre tipul de limbaj ce se urmareste sa se dezvolte în etapele initiale (metode mimice, orale, scrise, mixte, etc). Dupa zonele geografice unde s-au dezvoltat mai mult preocuparile legate de demutizare mai cunoscute sunt metodele italiene, franceze, germane, belgiene, australiene.

Este recunoscuta pe plan mondial si metoda româneasca ce pune baza pe principiul însusirii globale cu cel analitico-sintetic si apelându-se ori de câte ori este nevoie la mijloacele auxiliare (gest, mimica, labiolectura, dactileme) pentru însusirea comunicarii verbale. Pe acest plan s-au remarcat specialisti români ca D. Rusticeanu, I. Cioranescu, C. Timofte, C. Pufan, V. Tirdea.

Hipocondria.

Istoria medicala prezinta termenul de „hipocondrie” adesea in detaliu si pe larg. „Doctor – shopping” (umblatul din doctor in doctor) si deteriorarea relatiilor „medic – pacient”, cu frustrare si manie frecvente din ambele parti.

Oamenii cu aceasta tulburare cred adesea, ca ei nu au primit ingrijirea corespunzatoare.

Anxietatea, dispozitia depresiva si trasaturile de personalitate obsesivo–compulsiva sunt observate frecvent.

In DSM-III-R elementul esential al hipocondriei este numit preocuparea in legatura cu frica de a avea, sau convingerea ca are o maladie serioasa, bazata pe interpretarea de catre persoana a semnelor sau senzatiilor somatice ca proba de maladie somatica. O examinare somatica detaliata nu confirma diagnosticul nici unei tulburari somatice, care sa poata explica semnele sau senzatiile somatice, sau interpretarile nemotivate ale acestora de catre persoana, desi o tulburare somatica coexistenta poate fi prezenta.

Teama sau convingerea nejustificata, ca ar avea o maladie persista cu toata asigurarea medicala de contrariu, dar nu este de intensitate deliranta, prin aceea ca persoana poate recunoaste posibilitatea, ca ea sa fi exagerat dimensiunea maladiei temute, sau ca poate nu exista nici o maladie. Durata perturbarii este de cel putin 6 luni.
In hipocondrie bolnavul este convins, ca sufera de o leziune, modificare corporala sau psihica, boala avand caracter de incurabilitate. Leziunile organice pot exista, insa, in forma minora si in orice caz nu au semnificatia pe care le-o acorda bolnavul.

Se sustine, ca tulburarile organice pot conditiona nevroze si psihoze hipocondriace. In acest caz nu trebuie confundata conditionarea tulburarilor cu semnificatia simptoamelor.
Hipocondria se prezinta ca o preocupare morbida legata de functionarea organismului, cu exagerarea oricarui simptom, subiectii crezand, adesea, ca sunt afectati de boli variate. Acest context genereaza o stare depresiva, in care indivizii sunt centrati pe ei insusi. Subiectii consulta frecvent medicii si de cele mai multe ori vor sa cunoasca parerea mai multor specialisti.
Hipocondria este interpretata de psihanalisti in relatie cu teama de castrare, ca o dorinta de ispasire rezultata din sentimentele de vinovatie, prin devierea tendintelor ostile si sadice asupra propriei persoane.

Isi poate avea origine in copilarie, in imitarea unui comportament al adultului, in dorinta de mentinere a beneficiilor obtinute printr-o boala reala, care s-a vindecat, in suprasolicitare, singuratate, insecuritate sau supraprotejare din partea parintilor. Pentru Freud, hipocondria este o nevroza actuala, in care libidoul este canalizat dinspre obiectele exterioare spre organul devenit centrul preocuparilor. In conceptia psihanalitica angoasa hipocondriaca este considerata o difuziune a excitatiei sclerotice la regiunile extragenitale ale corpului in urma refularii spre interiorul corporal al unui autoerotism intens sau a unei regresiuni masive spre o sexualitate infantila, realizand o erotizare corporala anxioasa.

In conceptia psihanalitica in angoasa hipocondriaca se gasesc mecanisme ce deplaseaza pe plan somatic conflicte inconstiente. Dupa Freud, hipocondria este o experienta deliranta, ce trece prin corp, aceasta fiind suportul existentei, avand, prin aceasta, si sarcina de a suporta, hipocondria aparand in momentele de criza existentiale (adolescenta, involutie, mai ales in menopauza si andropauza). Explorarile psihologice indica rolul factorilor psihici in hipocondrie. Hipocondria este o afectiune in acelasi timp de temut si de dorit a fi vindecata, boala fiind un refugiu, o compensare, un mod de a fi al cuiva. Boala este limbaj al corpului, dar si al sexualitatii interzisa social, boala dand frau liber acesteia. Hipocondria s-ar juca cu boala si cu corpul, in speranta de a dejuca propriile conflicte si mai ales angoasa proprie a mortii.

In conceptia organodinamista, hipocondria este efectul unei boli, care altereaza fiinta, insa care se exprima prin imaginar.

Tulburarea hipocondriaca se prezinta ca o teama morbida sau ca o convingere a pacientilor in faptul, ca ei au o boala serioasa, cu toate ca de fapt ea nu-i.

Drept cauza a aparitiei simptoamelor poate servi orice organ sau sistema functionala. Cel mai des se observa simptoamele bolilor gastrointestinale sau cardiovasculare.
Pacientul este increzut ca este bolnav.

Rezultatele negative ale examinarilor clinice sau paraclinice ii fac sa-si schimbe parerea pentru un timp scurt, ca mai apoi ei sa prezinte acuzele din nou (in cazul delirului hipocondriac pacientii in general nu pot fi convinsi).

Hipocondria este la baza multor sindroame nevrotice. Se izoleaza sensohipocondria, in geneza careia un rol fundamental il joaca senzatiile corporale patologice, sau senzatiile (hipocondria astenica si isterica), si ideohipocondria (hipocondria obsesiva si paranoica).

Fobiile - capcanele vietii

FOBIILE reprezinta una dintre formele patologice ale anxietatii. Fobia este teama anormala de un obiect sau de o situatie. Agorafobia, de exemplu, este teama de a se afla in locuri publice, inconjurat de o masa de oameni si fara posibilitatea de a fugi usor in cazul in care suntem cuprinsi de panica.

Exista numeroase fobii: fobia de animale (soareci, caini, serpi, paianjeni, ...), fobia de situatii (teama de locuri inchise, cum ar fi ascensorul, teama de tunel, de inaltime, de apa, de avion...), fobia sociala (teama de a vorbi in public, agorafobia, teama de a rosii) etc.

Fobiile nu sunt doar temeri legate de un obiect sau de o situatie. Ele sunt temeri irationale, nejustificate sau disproportionate in raport cu ceea ce le produce. Persoanele in cauza admit ca teama este irationala insa nu pot sa nu simta o anxietate mare care poate sa ajunga pana la panica.

Fobia se deosebeste de timiditate. Timizii pot si ei sa sufere din cauza acestor situatii insa ei nu resimt anxietate sau panica si nici nu incearca sa le evite cu orice pret.

Reactii tipice
Fobia se instaleaza ca un intrus. Prima reactie este aceea de a nu intelege ceea ce se intampla. Apare totodata si o oarecare jena: nu vrem sa fim vazuti intr-o asemenea stare de panica pe care nu o putem explica. Pentru a evita aceste inconveniente incepem prin a evita locurile, persoanele si situatiile care ne ameninta si ne adaptam acestor temeri irationale. Dar evitarea nu este posibila intotdeauna; avem chiar impresia ca aceste fobii ne hartuiesc. Cum sa eviti ascensorul atunci cand locuiesti la etajul zece sau aglomeratia atunci cand locuiesti intr-un oras mare, ori sa eviti sa iesi pe strada?

Atunci cand evitarea nu este posibila recurgem la diferite solutii de compromis: urcam pe scari, cerem sa fim insotiti pe strada, mergem pe langa ziduri. Incercam sa controlam intr-un fel situatia. Unii recurg la medicamente care elimina, pentru moment, angoasa, altii isi gasesc „curajul” in alcool.

Pentru a controla situatia unii isi mobilizeaza anturajul. Astfel fobia devine un calvar nu doar pentru cel care sufera ci si pentru cei din jurul sau. De ce se ajunge la escaladarea evitarilor, a privarilor de diferite tipuri? Pentru ca se considera fobia ca o maladie incurabila.

Cele mai greu de suportat sunt fobiile sociale care afecteaza viata cotidiana a persoanelor in cauza. Acestea tind insa sa se devalorizeze accentuandu-le insa pe altele. Astfel, o eroare, o stangacie ii face pe tributarii fobiei sa se simta mai jenati decat este necesar. Ei rosesc usor, au impresia ca toate privirile sunt intoarse spre ei. Teama lor principala se concentreaza asupra unei situatii sau alta: de a vorbi in public, de a vorbi superiorilor, de a face curte, etc. In numeroase situatii acest handicap ii conduce la limitarea drastica a relatiilor si a vietii sociale, cu exceptia catorva prieteni si a rudelor foarte apropiate.

Fobia nu este insa o boala, ci un simptom.

Organismul ne informeaza asupra nevoilor pe care le avem prin intermediul emotiilor. Atata timp cat nu suntem deschisi fata de emotiile noastre organismul gaseste alte modalitati prin care sa ne atraga atentia. Angoasa este una dintre aceste modalitati: ea ne arata ca este vorba despre o problema importanta. Daca angoasa nu isi atinge scopul in calitate de semnal de alarma, organismul trebuie sa insiste.

Functia psihica a fobiei
Fobia este un strigat al organismului, o alarma. Emotiile participa la autoreglarea organismului ca sistem care ne informeaza asupra trebuintelor pe care le avem. Daca in ceea ce priveste sistemul nostru imunitar autoreglarea voluntara nu este posibila, in ce priveste emotiilor avem un foarte mare control. Astfel, putem chiar sa ne sustragem complet informatiei adusa de emotii. Putem in acest caz sa vorbim despre consecintele care apar ca urmare a ignorarii nevoilor psihice.

Daca le neglijam, trairile de insatisfactie apar repede. Daca refuzam sa le simtim si sa le folosim pentru a ne informa, ne va fi imposibil sa raspundem adecvat trebuintelor aflate in suferinta. Astfel va lua nastere un simptom care va semnala trebuintele neglijate. Daca nu ajungem sa decodificam acest simptom, va aparea un altul mult mai puternic si asa mai departe. Fobia este un simptom puternic care a aparut pentru ca precedentele nu au fost luate in considerare. Crizele de panica si-au facut aparitia inaintea fobiei. Inainte ca panica sa fi fost intensa angoasa se manifesta ca semnal mai discret. Daca s-a ajuns la fobie este pentru ca organismul a considerat ca este necesar sa recurga la mijloace mai puternice pentru a se face auzit.

Ce ascunde fobia?
Examinand cu atentie ceea ce traim in fobie, putem sa facem adesea legatura cu problema pe care o ascunde. Totul se desfasoara ca si cum organismul profita de o situatie similara cu o traire problematica pentru a declansa strigatul de alarma.

Privind de aproape putem vedea ca:
- situatia in care se manifesta fobia este traita ca un echivalent (in mod simbolic) al celei care produce problema;
- sentimentele traite in folie sunt asemanatoare cu cele pe care le traim in cadrul problemei pe care o inlocuieste.

Pentru a rezuma, fobia este o amintire a existentei problemelor pe care vrem sa le ignoram. Iata, in acest sens, doua exemple care evidentiaza aceasta asemanare.

D-na M isi pierde echilibrul pe strada. Ea vede clar raportul intre dezechilibrul provocat de spatiile largi si riscul de a renunta la locul de munca pe care il are. De multi ani viseaza sa isi paraseasca locul de munca in care atmosfera a devenit de nesuportat.

Dar, parasirea locului de munca ar provoca o mare instabilitate (dezechilibru) in viata ei: o schimbare a nivelului de trai. Presiunile pe care le face familia pentru a ii inlatura aceasta dorinta sunt subtile dar puternice.

Dl. S fuge de ascensor si evita sa se indeparteze de casa. El face legatura intre aceste temeri si presiunea pe care o face tatal lui asupra sa pentru a pastra familia unita. Are impresia ca toata familia conteaza pe el pentru a regla conflictul care exista intre mama sa si fratele sau. Dl. S este un om foarte sensibil. El isi iubeste familia si daca pe plan financiar reuseste sa ii asigure stabilitate, pe plan afectiv se simte neputincios. El face, de asemenea, legatura intre incapacitatea sa de a se sustrage controlului tatalui sau (control care il sufoca) si teama de a se sufoca pe care o traieste ori de cate ori se afla in spatii inchise.

Care sunt cauzele, care este evolutia?
Fobia apare uneori in urma unui eveniment traumatizant. Nu rareori un copil dezvolta o teama, chiar panica in raport cu un animal care l-a atacat si aceasta poate sa subziste pana la varsta adulta.

Exista insa si situatii in care fobia apare dupa un eveniment care nu are, aparent, nici o legatura cu aceasta. De exemplu, o fobie de ascensor poate sa apara la putin timp dupa moartea unei persoane foarte apropiate sau dupa ce persoana a fost victima unui furt armat. In acest caz putem sa consideram fobia ca un semnal care indica faptul ca reactiile la eveniment nu au fost traite complet si nu au fost integrate.

Fobia poate sa apara, in egala masura, si pentru a semnala o problema de viata care dureaza de mult timp. In acest caz evenimentul care ii provoaca aparitia nu este decat picatura care a umplut paharul.

De asemenea fobia poate sa fie un tip de alarma pe care organismul nostru il alege pentru a ne alerta asupra unei situatii incomplete sau asupra unei probleme care pune in pericol echilibrul nostru afectiv. Ea poate sa apara in urma unor crize de panica repetate, care la randul lor sunt simptome ale unor probleme nerezolvate. Putem spera ca noul semnal de alarma sa dispara daca il ignoram?

Fobia nu se resoarbe singura. Este nevoie de o munca sustinuta in plan psihic. Daca nu incercam in mod activ sa o reglam aceasta va creste facandu-ne prizonierii ei.

Care este tratamentul?
Se vorbeste despre mai multe metode. Una dintre acestea este cea a „controlului” fobiei. Persoana fobica isi va spune ca pericolul nu exista: „nu mi se intampla nimic in ascensor, acesta nu se va bloca; sunt atatea persoane care circula cu ascensorul si nu au patit nimic”.

Aceasta este o modalitate de a se angaja pe o directie falsa incercand astfel sa isi distraga atentia de la fobie. Veti intalni insa multi fobici pentru care fobia are un efect hipnotic, ei nu isi pot dezlipi gandul de la temerile lor. Mai mult decat atat, persoanele fobice consacra deja forte multa energie pentru a controla mediul si a impiedica sa li se intample o nenorocire, prin urmare aceasta metoda nu ar face decat sa ii epuizeze si mai mult si nu ii va ajuta sa inteleaga ce se intampla in ei. Aceasta metoda nu va regla problema care sta la baza simptomului. In cazul acesta ce este de facut?

In loc sa se lase paralizate de simptom, persoanele fobice ar putea sa incerce sa inteleaga ce se intampla in interiorul lor in astfel de momente. Aceasta metoda este insa greu de aplicat de catre o persoana fobica. Ea este atat de preocupata sa se apere, sa iasa din situatia neplacuta, incat il este greu sa se intoarca spre sine. In plus apar trei inconveniente. Unul este scepticismul: nu ne vine sa credem ca sursa fobiei poate fi acest lucru care ne face probleme.

Suferim, bineinteles, dar cum face parte din viata noastra nu ne-am propus niciodata sa il punem in discutie. In acelasi timp, nu ne trece prin gand sa ne intrebam serios despre comportamentul care intretine problema. Face parte din noi si nu ne gandim sa examinam ceea ce ne face sa traim. Daca ne decidem sa lucram asupra problemei care ar putea fi la baza fobiei vom vedea ca aceasta nu dispare imediat insa schimbarea comportamentului problematic va da rezultate rapide. Asadar aceasta verificare este singura metoda de a iesi din scepticism.

O alta dificultate este reprezentata de teama de ceea ce am putea sa descoperim. Faptul de a fi dezvoltat o fobie pentru a atrage atentia asupra problemelor este un semn ca nu ne oprim suficient asupra noastra, asupra a ceea ce simtim. Iar a fi „sclavul” unei fobii accentueaza teama de a descoperi „monstrul” din noi. Aceasta teama explica partial motivul pentru care ne concentram toata energia „in exterior” pentru a controla simptomul, pentru a ne ascunde si a ne conduce viata in functie de fobie.

Pentru a ne apropia mai mult de noi insine putem sa invatam sa respiram profund in astfel de situatii. In general persoanele fobice isi accentueaza starea de angoasa printr-o respiratie superficiala, astfel ca, acest exercitiu poate contribui la diminuarea tensiunii.
O a treia dificultate deriva din cea de-a doua: chiar daca identificam problema, nu credem ca suntem capabili sa o rezolvam.

Avem impresia ca nu suntem pregatiti sa facem fata solutiilor care par logice si ne resemnam abandonandu-ne fobiei. Cu cat solutia este mai drastica si mai putin dorita cu atat suntem mai tentati sa o abandonam. Se ajunge astfel la judecati de genul: „trebuie sa ma despart de sotul meu, stiu asta, insa nu sunt inca pregatita” sau „tatal meu are multa influenta asupra mea, trebuie sa rup relatia, insa nu vreau asta”.

Trebuie sa nu uitam insa ca daca nu suntem pregatiti sa adoptam o solutie inseamna ca ea nu este cea mai buna. Solutia reala a unei probleme este aceea care ne permite sa o rezolvam intr-o maniera care sa ne convina. Acest lucru este imposibil de realizat fara o aprofundare a problemei, fara o cantarire a tuturor posibilitatilor de rezolvare a sa.

Atunci cand luam decizia sa rezolvam problema care a generat fobia trebuie sa tinem cont de trei caracteristici inevitabile oricarei schimbari: sa fim constienti ca trebuie sa ne schimbam pe noi insine, ca schimbarea este un proces care se realizeaza treptat si ca daca schimbarea este condusa „din interior” putem fi siguri ca vom intreprinde doar actiunile pe care ni le putem asuma.

Atata timp cat vom lucra asupra problemei care a stat la originea fobiei vor exista momente in care aceasta se va estompa. Ea va disparea doar in urma unui efort sustinut, insa poate sa reapara daca revenim la comportamentul anterior.

Nu este intotdeauna usor pentru persoanele care sufera de fobie sa ajunga singure la un rezultat pozitiv. Sfaturile de mai sus pot sa ajute insa nu sunt utile pentru toti. Atunci cand nu ajungem sa identificam problema sau cand nu reusim sa realizam transformarile necesare se impune vizita la psiholog. Acesta poate sa ofere un cadru util demersurilor noastre insotindu-l pe pacient, pas cu pas, in lumea sa interioara si ajutandu-l sa suporte mai usor „monstrul” personal.

Tulburarile anxioase. Fobiile

Fobia se refera la un grup de simptome cauzate de obiecte sau situatii care provoaca frica.

Fobia este teama specifica, intensa, declansata de un obiect sau o situatie, care nu au prin ele însele un caracter periculos, ci au un caracter irational, recunoscut ca atare si care nu poate fi controlat.

Semne si simptome ale tulburarilor anxioase (dupa Kaplan & Sadock, 2001)
Specia

Semne Somatice

Simptome psihologice

Tremor, tresariri musculare
Dureri lombare, cefalee
Tensiune musculara
Dispnee, hiperventilatie
Fatigabilitate
Raspunsuri de tresarire
Hiperactivitate autonoma
Roseata si paloare
Tahicardie , palpitatii
Transpiratii
Mâini reci
Diaree
Uscaciunea gurii
Urinat frecvent
Parestezii
Dificultati de deglutitie

Senzatie de frica
Dificultati de concentare
Hipervigilenta
Insomnie
Libido scazut
Senzatie de "nod în gât"
Tulburari stomacale

Atacurile de panica se pot asocia cu agorafobia - teama da a se afla în locuri deschise, singur în afara locuintei sau într-o multime, care poate sa apara si izolat, dar de regula pacientii au si atacuri de panica asociate. Agorafobicii pot deveni incapabili sa îsi paraseasca locuinta si sa iasa numai cu un însotitor. În cadrul acestei tulburari apar simptomele specifice oricarei tulburari anxioase, dar si alte simptome ca depresia, depersonalizarea, gândurile obsesive, care sunt mai frecvente în agorafobie decât în alte tulburari fobice.

Situatiile care provoaca anxietate si evitare sunt numeroase, dar apartin unui acelasi model caracteristic (autobuze, trenuri, magazine, locuri din care nu se poate iesi fara a atrage atentia cum ar fi sali de spectacole, etc.). De cele mai multe ori debutul bolii are loc la începutul sau la mijlocul decadei a treia de viata sau la mijlocul decadei a patra. Ambele debuturi se situeaza dupa vârsta medie de debut a fobiilor simple (în copilarie) si a fobiilor sociale (la sfârsitul decadei a doua sau la începutul decadei a treia de viata). În cele mai multe situatii nu se descopera nici un stres puternic imediat raspunzator de primul atac de panica, dar unii pacienti descriu un fond de probleme serioase.

Agorafobia trebuie diferentiata de tulburarea anxioasa generalizata, de fobia sociala, de tulburarea depresiva si de tulburarea paranoida. Pacientii cu tulburare anxioasa generalizata pot avea anxietate crescuta mai ales în locuri publice, dar spre deosebire de cei care au agorafobie, nu descriu alte situatii în care anxietatea este absenta si nu manifesta tipul de comportament de evitare specific agorafobiei.

Fobia sociala si fobiile specifice. În fobia sociala apare frica irationala de situatii publice în care subiectul ar putea fi pus în conditii de subestimare, jenante sau umilitoare (de a vorbi, de a mânca în public, de a folosi toaletele publice, etc.). Situatiile sociale vor fi evitate de catre subiect, care va oscila între evitare si izolare. În aceasta tulburare apar sentimente de incapacitate cu diminuarea performantelor scolare si profesionale. Evolutia tulburarii este continua, pe tot parcursul vietii, cu fluctuatii corelate cu evenimentele vitale, sau episodica la copii si adolescenti. Fobia sociala determina diminuarea performantelor academice, ocupationale si sociale. Robert Leahy si Stephen J. Holland (2000) arata ca fobia sociala poate fi identificata la un procent de 20 - 40% din populatie, iar rata femei barbati este de 2 : 1.

Mowrer (1950) a dezvoltat teoria bifactoriala cu privire la aparitia si mentinerea fobiei sociale. O experienta traumatica, umilitoare în relatiile sociale, poate cauza subiectului aparitia unui raspuns conditionat de anxietate. Acest raspuns conditionat va fi evocat în situatii sociale similare si, prin extinderea registrului incidentelor sociale ce provoaca raspuns de frica, se poate ajunge la generalizarea acestuia.

În fobiile specifice apare o frica irationala de un obiect al fobiei (animale, înaltimi, etc.), iar subiectul resimte anxietate masiva atunci când este expus la obiectul fobic si cauta sa îl evite. Simptome incluse în fobie sunt:

o individul simte brusc o panica persistenta, teroare într-o situatie care nu prezinta pericol sau în fata pericolului major iminent;
o individul recunoaste ca teama depaseste limitele normale si este resimtita ca o amenintare în fata unui pericol;
o reactia fobica este automata, necontrolabila, persistenta;
o aparitia reactiilor vegetative de însotire;
o evitarea obiectelor si situatiilor fobice pot altera relatiile sociale si de munca ale individului;
o perspectiva unei situatii fobice genereaza de obicei anxietate anticipatorie.

Fantasmele, gelozia.

Sunt imagini sensibile, imagini mintale, constructii ale imaginatiei creatoare. In psihanaliza se considera ca reprezentarile imaginative (fantasmele) pot fi constiente sau inconstiente, pot avea uneori mai multa influienta aspra personalitatii decit perceperea realului.

Fantasmele se intalnesc la unii subiecti nevrozati, care sunt incapabili de adaptare armonioasa la real si care se refugiaza in reverie. Ei isi compenseaza deceptiile prin succese imaginare; se vad bogati si puternici. Fantasmele sunt active la unele persoane in cazul unor tensiuni ce rezulta din situatii caonflictuale sau de asteptare, dorinte etc.

Se dispune de numeroase mecanisme psihice, de valori adaptative inegale, fantasmele fiind activitatea mintala pe planul imaginar care realizeaza satisfactii in mod simbolic, prin fantasme. Ea e frecventa la copii si se manifesta la adultii normali datorita tentatiilor, bucuriilor si esecurilor.

Gelozia - stare afectiva ce se defineste intotdeauna prin teama de a perde ceea ce posezi, dragoste sau putere, dar si prin atentia exagerata acordata rivalului sau situatiei de rivalitate. In sens restrictiv gelozia este un sentiment produs de teama ca persoana iubita prerfera pe altcineva. Gelozia din dragoste poate avea un motiv real sau imaginar.

Daca gelozia este imaginara, ea indica o tulburare de personalitate adesea datorata unui complex de inferioritate. Gelozia infantila are ca schema initiala dragostea posesiva a copilului fata de un parinte nuantata de intrusiunea celorllati membri ai familiei in aceasta afectiune, de aceea toti cei ce impart cu copilul dragostea si grija mamei sunt un fel de uzurpatori pentru el. Prezenta tatalui sau nasterea unui frate determina o situatie triunghiulara.

Gelozia se exprima la copii prin tulburari diverse: tulburari in invatarea curateniei (enurezie), agresivitate ce se poate exprima dramatic. Gelozia poate duce la violente si poate provoca probleme sociale numeroase.

Ego si Egocentrism. Ecolalie (Ecopraxie) si Ecolocatie.

Ego (Eu)
Termenul se refera la imaginea sinelui, a selfului, terminologia fiind constituita de catre
S. Freud si apoi dezvoltata si nuantata de neofreudisti si treptat introdusa in psihologia
moderna cu aspectele ei consistente ce s-au dezvoltat prin aporturile complexe aduse in timp de diferite curente psihologice.

Ego / Eu sunt termeni ce fac parte dintr-un grup de expresii ce nu au totdeauna posibilitati de traducere foarte diferentiata. Asa de pilda "le moi", din franceza ar fi in traducere "minele complementar" lui "le soi" sinele. Selful le reuneste sintetic.

Imaginea egoului sau a sinelui, a selfului se refera la cum este si simte ca este o persoana si cum aspira sa fie evaluat ca fiinta ce exista in perceperea celorlalti. Egoul autoperceput se diferentiaza (este diferit) de cel pe care il percep ceilalti, fapt ce este trait ca o permanenta tendinta de a imbunatati imaginea egoului perceputa de la ceilalti.

Ca atare din capul locului exista doua imagini de sine, una a propriei perceptii si alta a perceptiei celorlalti care au desigur grile de evaluare si de acceptare foarte diferite, fapt in legatura cu care se produc demersuri relativ nuantate legate de dorinta de a se modifica imaginea de sine in ochii celorlalti. Deoarece si egoul ca percepere de sine se formeaza sub influenta imaginii constituite de structura totala a cerintelor sociale, ca imagine cu anumite insusiri si forte pshice, egoul isi adjusteaza conduitele in functie de nenumaratele implicatii ale atributelor solicitate social in cadrul unor valori morale, sociale etc.

M. Zlate (1987) a fost interesat de aceasta problema si a disecat fatetele multiple ale egoului implicand in optica cu privire la ego ideea lui W. James cu privire la egolu social format in interactiunile cu cei din mediu apropiat familiei si apoi scoala, apoi relatiile din cadrul exercitarii profesiei. Au mai analizat problemele egoului: G. H. Mead, H. Kelly si L. Festinger.

Chelcea si S. Chelcea in structurile de complementaritate cu imaginile celorlalti despre ego aflat in discutie si T. Rudica (1979) au analizat relatia Eu-celalalt, iar Ed. Pamfil, D. Ogadescu (1976) au deschis o complexa discutie ideatica privind relatiile si semnificatia structurii egoului.

Egoul se exprima in toate situatiile, folosind fortele disponibile de proiectie si de aparare dupa imprejurarile si contextul situational. Fara indoiala exista relatii foarte nuantate intre: ego–tu, ego-el, ego-ea, ego-noi, ego-voi si ego-ei, ele.

Acestea acopera formele de relatii sociale, incluzand si forme (foarte diferite) de nuante ale distantelor sociale implicate in interrelatiile egoului. Prezenta egoului autoperceput si a egoului intuit in perceptia ceilorlalti este mereu in discutie interioara prin raportarea la evenimente.

Egoul autoperceput se disculpa mereu pentru situatiile ambigui ce le-a creat sau pentru greseli, insuccese, reactii inoportune. Egoul sau sinele ideal este intretinut de raportarea imaginii de sine la valorile social acceptate si considerate de importanta si se implica in reverie, dorinte, de autoformare ca personalitate. Poate fi raportat la ceea ce S. Freud a denumit prin superego. Egoul ideal se implica latent pe de o parte in procesul dezvoltarii stimuland autocontrolul si pe de alta parte in disputa interioara a imaginii autopercepute si cea perceputa de ceilalti si in formele de disculpare ale sinelui creand consolidari proiective, aspiratii si forte stimulative energetice ale personalitatii.

Ursula Schiopu s-a referit la problemele egoului din optica descrisa mai sus (1983, 1989) dar si la altele. Persoana umana implicata in foarte numeroase interrelatii isi contureaza diferitele roluri legandu-le de egoul ideal. Aceasta realizeaza autoevaluari privind imaginea fizica pe care o adjusteaza (mai ales tinerele fete si femeile in genere) prin imbracaminte, conduite civilizate, coafura etc. Egoul social si cel cultural, adjustat in permanenta prin cultura si implicatii sociale, se incarca treptat de o vasta experienta prin cultura psihica si de foarte nuantate modele de a simti, gandi, intelege.

Observarea si autoobservarea vigilente sunt tot mai necesare si folosite in viata sociala datorita aspectelor stimulative si evaluative din competitiile latente si permanente ce se consuma in structurile organizate ale vietii sociale.

Egoul este nucleul identitatii in care se implica sinele corporal, inclusiv identitatea sexuala dar si identitatea familiara (care este si civila) prin care se acorda numele (identitatea sociala). Exista o implicatie in viata culturala prin educatie care confera identitatea culturala si profesionala care ambele se implica la randul lor in statutul si rolul social la un anumit nivel la care se constituie competitiile existentiale ale personalitatii. La toate acestea se adauga sinele moral si cel al valorilor psihice disponibile.

Fatetele egoului sunt foarte complexe. Testele prin care se abordeaza caracteristicile egoului sunt testele de personalitate, mai ales cele proiective. Dintre acestea mai direct centrate pe problemele egoului sunt testele T.S.T. (Twenty Statements Test) si testele de adjective.

T.S.T. a fost elaborat de C. Kuhn si W. Portland si consta din 20 de propozitii de competat fiecare incepand cu "Eu sunt..."

Testele de adjective constau dintr-o lista de adjective referitoare la caracteristici potentiale psihice (positive si negative), fiecare adjectiv avand un numar (de ordine). Cele mai folosite teste de adjective (numite si check-list) au fost elaborate de T. Gough si M. Heilbrun. Ursula Schiopu a folosit aceste doua teste (primul, adica T.S.T. in versiunea lui L. A. Zurker 1972) varianta ce solicita folosirea acelorasi teste in doua reprise. In prima se solicita ca atat completarile propozitiilor cat si alegerea cifrei adjectivelor in ordinea considerata cea mai corecta, sa fie folosite pentru a descrie si efectua un portret psihologic personal. In a doua versiune solicitarea este de a realiza o portretistica ideala, prin cele doua teste.

La testul T.S.T. cele 20 de propozitii se schimba: "Eu sunt" in "Eu as vrea sa fiu..." Testul de adjective ramane neschimbat.

Comparatiile dintre cele doua serii de rezultate pun in evidenta forme si structuri ale Sinelui autoperceput si discret adjustat (dupa caz) de egoul perceput de ceilalti si prin a doua solicitare distanta de egoul ideal a celui real cu aspectele sale pozitive si negative.

Tematica egoului a fost si este din ce in ce mai mult de prim ordin datorita dezvoltarii psihologiei mai mult spre problemele cercetarii concrete si conturarea teoriei indentitatii care se distanteaza de optica omului abstract fara indentitate, incarcat de caracteristici psihice si ele abstracte si declarative considerate ca diferentiate la fiecare persoana.

G. Sherif si T. Sherif (1956) au abordat problemele implicatiei (nagajarii) egoului prin atitudini in situatii si interrelatii. Sociologii considera ca opiniile (sondabili prin chestionare) exprima egoul cu drepturile sale civice de a contribui la deciziile sociale majore (drepturile omului) E. Cofer si D. Appley (1965) au studiat intensitatea variata a egoului in forme diferite ale relatiilor sociale si in toate posesiile omului concret dar si efectele dezamagitoare ale unor implicatii.

Acestea din urma provoaca stari afective incarcate de contradictii. R. Coleman (1964) a studiat mobilizarea inegala a energiei psihice in diferite situatii de implicatii ale egoului. Tot implicatiile egoului au fost studiate de catre P. Zeller Rozenzweig, P. Edward si mai ales de catre Erick Erickson, care a largit teoria indentitatii contribuind mai mult decat toti ceilalti la cresterea deosebita in psihologia moderna fata de aceasta optica psihologica.

Egocentrism
Dispozitie de spirit, atitudine a celui ce raporteaza totul la sine insusi (la propria sa persoana), care judeca totul prin prisma intereselor si sentimentelor personale. Aceasta atitudine normala la copilul intre 4-6 ani, se regaseste la debili si la anumiti nevrozati sau arierati afectiv. Prin extensiune termenul denumeste conceptia filozofica si etica ce considera individul, “eul” ca centru al intregii lumi. Copilul mic intrebat daca are un frate - raspunde corect da.

Cazului in care este intrebat daca fratele lui are un frate? Ii va raspunde - nu, ceea ce pune in evidenta absenta reversibilitatii si extensiunea sinelui.

In raportul eu-societate, egocentrismul reprezinta o eroare de perspectiva (ca in exemplul dat) si decurge din nediferentierea proportiilor dintre subiect si lumea exterioara (plus o flexibilitate redusa mental). Ontologic, egocentrismul este implicat in magie, rationamente infantile si precauzalitate.

In epistemologia genetica se considera egocentrismul ca o conduita intermediara intre conduitele socializate si cele individuale. Egocentrismul social este o atitudine (asemanatoare egocentrismului epistemic) de a intelege pe altii prin sine si urmeaza egocentrismul sensorimotor.

Centrarea ce caracterizeaza egocentrismul explica faptul ca in comportament, ireversibilitatea este o caracteristica nestructurata inca la punctul de vedere al altora. In genere este excesiva asimilarea la activitatea proprie a sensului activitatilor altora (egotism). Egocentrismul spatial marcheaza inceputul reprezentarii de miscare care, ca si cel intelectual se manifesta ca un sistem de centrari ce se supun grupului deoarece sant surse de asimilari ireversibile.

Aceasta centrare a intelectului consta in a considera ca singura realizare este numai aceea care apare propriei perceptii. Egocentrismul logic se exprima in autism. Egocentrismul este inrudit cu egotismul sau egoismul care este atitudinea exagerata privind propria persoana. Egocentrismul priveaza persoana de intelegerea cauzalitatii, determinismului si necesitatilor si falsifica perspectivele relatiilor logice si ale lucrurilor pentru ca pleaca de la dilatarea sinelui.

Ecolalie (Ecopraxie)
Repetitie automata (ca un ecou) de silabe si de cuvinte, efectuate de copiii mici din placerea de a vorbi. Ecolalia evolueaza la varstele mai mici, trecand de la repetarea unei silabe a cuvantului, de predilectie ultima, la repetarea de cuvinte intregi. H. Wallon s-a preocupat de problemele si de fazele ecolaliei pe care a considerat-o autoexercitare verbala explicabila prin persistenta excitatiei pe traseele utilizate prin pronuntie, ca o consecinta a sugestibilitatii si autosugestibilitatii. Ecolalia se intalneste si in unele stari patologice, ca o manifestare afazie ori de regresie in starile dementiale, in arieratia profunda, in starile confuzionale, in formele catatonice si in schizofrenie. Poate sa se manifeste si la subiectii hiperemotivi si se traduce, in caz de persistenta, in imposibilitatea de intregare a limbajului. Se considera si ecopatie.

Ecolocatie
Actiune care permite emiterea si receptionarea de ultrasunete de catre anumite fiinte vii prin intermediul unor organe speciale (Donald R. Griffin, 1944). In acest sens delfinii au posibilitatea de a asculta tot timpul ultrasunetele din jurul lor. Cand sunetele emise de un delfin intalnesc in cale un corp oarecare, cat de mic ar fi el, acestea sant reflectate imediat, iar delfinul care le-a emis le receptioneaza, dupa un timp oarecare, fara nici un fel de dificultate. Auzind sunetul “intors” el se poate orienta precis spre directia in care a emis ultrasunetele si poate evalua caracteristicile diferite ale obiectului ce a folosit ca ecran de reflectare a ultrasunetelor. Liliecii utilizeaza de asemenea un sistem asemanator in orientare. Se presupune ca intr-un anume grad si orbii poseda rudimente de ecolocatie. Mecanismul psihosenzorial al acestui fenomen este inca putin cunoscut.

Disgrafie, Fatigabilitate, Fetisism, Fobie

Disgrafie
Scriere cu omisiuni de sunete, silabe ori cuvinte, sintagme, contopiri de cuvinte, substituiri de grafeme sau deformari, adaosuri sau înlocuiri, distorsiuni, disfonografii, nesiguranta a scrierii.

Constituie o incapacitate paradoxala în forma deprinderilor de scris. Oglindeste dificultati în învatarea scrisului, în mod independent de nivelul mintal si de scolaritatea anterioara a subiectului.

Disgrafia se datoreaza adeseori doar unei contractii musculare exagerate, legate de tulburari de origine emotionala. Scrisul devine necitet sau incoerent. Disgrafia este frecventa si mai grava la deficientii de intelect si senzoriali.

Pot fi forme diferite de disgrafie:

  • disgrafie specifica sau disgrafie propriu-zisa ce se caracterizeaza prin faptul ca subiectul nu poate sa se exprime prin scris, deoarece nu se realizeaza legatura între sistemul simbolic si grafemele care reprezinta sunete, cuvinte, din care motiv textele devin lipsite de logica si sens (disgramotaxia);
  • disgrafie motrica, motricitatea este în mod particular lezata fara ca sistemul simbolic sa fie afectat;
  • disgrafie de evolutie, de dezvoltare sau structurala în care exista o paleta larga si extinsa a tulburarilor si disgrafia spatio-temporala în care este afectata mai ales componenta spatiala. Copilul cu disgrafie are dificultati în ceea ce priveste scrierea dupa dictare, compunere si chiar copierea unui text.

De cele mai multe ori disgrafia se asociaza cu dislexia. În încercarile de dictare, elevul scrie literele fara vreun raport cu sunetele auzite. Cel care sufera de disgrafie motrica are scrisul ilizibil. Disgrafia se diferentiaza de disortografie care este un semn al tulburarii de scris. Printre cauzele care pot determina disgrafia citam: factori ce tin de procesul instructiv-educativ neadecvat, stângacia si lateralizarea încrucisata, tulburari ale limbajului oral ce se transpun în scris, leziuni ale creierului, tulburari spatio-temporale, tulburari de motricitate, etc.

Disgrafia se amelioreaza sau chiar poate dispare complet prin utilizarea unor metode logopedice specifice prin grafoterapie si terapie de sustinere care stimuleaza copilul organizându-i miscarile, fapt ce reda acestuia încrederea în sine. Fenomenele de disgrafie au fost studiate de C. Calavrezo, N. Toncescu, C. Paunescu, I. Strachinaru, E. Verza pentru limba româna. Acesta din urma a avut în atentie si disgrafia la nevazatori ce scriu în Braille ca si terapia tulburarilor de scris în genere.

Fatigabilitate
Predispozitia durabila sau pasagera de resimtire a oboselii ca o stare specifica (R. Lafon, 1963). Dupa alti autori fatigabilitatea exprima simite de timp sau spatiu ale antrenarii efortului. Ca atare este vorba de un prag de effort peste care nu se poate trece fara epuizare si care este semnalat organic. Totodata acesta este si un prag de durata a utilizarii efortului.

Fatigabilitatea este foarte diferita de la persoana la persoana. Implica si energia psihica. Factorii de fatigabilitate sunt constitutionali dar si dobânditi. Persoanele care se nasc cu anumite deficiente au în genere un grad de fatigabilitate relativ mai redus. La subiectii normali fatigabilitatea este determinata de biotip, de tipul de activitate, periculozitate si tensiune, de densitatea solicitarii, excese, natura uniforma sau neuniforma a exigentelor si autoexigentelor si de implicatia în activitatile solicitante.

Fatigabilitatea depasita duce la stari tensionale, nevroze, surmenaj, astenie, apatie, reactii explozive, etc. Fatigabilitatea se masoara prin descresterea ergografica sau demografica dupa o solicitare de munca fizica sau mentala (ergograful Mosso). Prin mijloace de acest fel, se obtin curbe ale oboselii si ale rezistentei la efort. Se utilizeaza în organizarea muncii normale a protectiei sociale si a stabilirii randamentului muncii în diferite tipuri de activitati.

Fetisism
Termenul are doua conotatii mai importante. Unul se refera la cultul unor obiecte considerate ca încarcate de forte supranaturale ce le confera protectie prin ritualul practicat fata de ele. Exista numeroase fetisisme în antropologia culturala (într-un fel termenul idoli face referiri la fetisism. În aceste situatii fetisismul este asociat cu religiile primitive).

Alta se refera la fetisismul erotic (studiile lui H. Ellis, 1936) care priveste tendintele de a trai atractii sexuale fata de parti ale corpului altuia (ochi, par, mâini, coapse, etc) sau ceea ce este asociat cu acestea (pantofi, ghete, ciorapi, etc). Fetisismul este mai rar la femei. C. Lombroso dar si W. Kraff-Ebing si apoi A. Binet au facut referiri la fetisism în acest sens, acceptiune data si în psihiatrie (A.C. Kinsley 1953, P. Greenacre 1970, M. Wulf 1978).

Fobie
Teama obsesiva si nejustificata ce nu poate fi controlata si anulata, chiar daca persoana în cauza stie ca este o teama nefondata si nerationala. Se considera ca fobia are la baza experiente traumatizante sau ca exprima anxietati neconstientizate, închipuite sau simbolizate fata de situatii diferite.

Fobiile vietii de fiecare zi sunt extrem de numeroase si greu de clasificat. Enumeram o serie din cele mai frecvente: teama de public (erthyrofobie), teama de insecte (entomofobie), teama de albine (melisofobie), teama de predici (homilofobie), teama de pierdere a castitatii (pathenofobie), teama de adâncime (eosofobie), teama de corpul gol (gymnofobie), teama de lumina puternica a soarelui (heliofobie), teama de a fi atins (haptofobie), teama de a iesi în public (eritrofobie), teama de casatorie (gamofobie), teama de a comite greseli de neiertat (ensiofobie), teama de a voma (emetofobie), teama de straini (xenofobie), teama de boli (nosofobie).

A existat o lunga perioada de înregistrare si de definire a fobiilor mai sus mentionate. În zilele noastre se studiaza mai ales fobiile dinamice. Dintre acestea se pot enumera: teama de locuri înalte, etaje (aerofobie), de spatii deschise, piete, etc (agorafobie), de pisici (ailurofobie), de durere (algofobie), de furtuna (astrofobie), de spatii înguste (claustrofobie), de sânge (hematofobie), de singuratate (monofobie sau eremofobie), de întuneric (nyctofobie), de lumina (fotofobie), de traversarea apei (gephyrofobie), de paianjeni, de aglomeratie (ocholofobie), de contaminari de microbi (mysofobie), de boli (pathofobie), de foc (phyrofobie), de animale (zoofobie), de necunoscut (xenofobie), de cutremure, de apa (hidrofobie), de zborul cu avioanele (aviofobie).

Când sunt combinate se numesc pantofobii. Marcel Turbiane arata ca fobiile sunt în crestere. Exista o clasificare facuta de Wolpe si Iang a fobiilor. Se identifica în scala (test) F SS III 89 itemi saturati fiecare într-o forma de fobie. Scala cuprinde patru categorii de fobii sondate sub denumirile de teama de… În prima categorie a scalei sunt enumerate fobii legate de obiecte si fiinte neumane. A doua secventa cuprinde fobii în situatii sociale, sau interpersonale. A treia secventa a scalei este dominata de fobii implicate în adaptarea speciala în profesii si folosiri de aparate utilitare, inclusiv fobii legate de spatii închise sau deschise. Ultima categorie se refera la fobii legate de rani, boli, interventi medicale, etc. Behavioristii le considera conduite dobândite, S. Freud, forme de isterie. Levy Valeresi

Complexele

!” si astfel, cel care eticheteaza simte ca a facut o evaluare globala a celuilalt, extrem de dureroasa si profunda. Insa, daca ne-am propune sa aflam ce stiu oamenii cu adevarat despre complexe am descoperi ca notiunea este vag definita, greu de localizat si interpretat. Cei mai multi raspund: “e ceva legat de copilarie”, “e ceva sexual” sau mai frecvent complexele sunt reduse la unul singur – cel de inferioritate.

Ce sunt complexele?

Tendinte inconstiente care guverneaza atitudinile, comportamentele, visele etc oamenilor. Psihanalistii clarifica cel mai bine notiunea de comple, considerandu-l drept o combinatie de trasaturi personale, de dorinte, emotii, sentimente, de atitudini afective contradictorii, intotdeauna inconstiente, care face parte integranta din personalitate.

Cand se formeaza?

Majoritatea psihologilor sustin ca acestea se cristalizeaza in primii ani de viata si nu inseamna boala, ci fac parte din viata noastra de la primul contact cu parintii nostri. E adevarat ca exista cazuri in care ele nu se rezolva de la sine, normal si, atunci, pot determina tulburari caracteriale si nu numai la copil si se prelungesc in dezordinele nervoase ale adultului.
Orice eveniment semnificativ din viata copilului este susceptibil de declansarea formarii unui complex.
Ex: aparitia celui de-al doilea bebelus in familie creeaza un uragan in viata copilului, care se simtea pana atunci cel mai important, devine gelos, agresiv, frustrat. Animat de sentimente contradictorii – dragoste si ura – de dorinta de reconciliere si de agresiune, el este angoasat, insa ceea ce “se vede” sunt manifestari comportamentale: refuza sa mearga gradinita, nu mai mananca cu lingurita, face chiar pipi in pat, reincepe sa se exprime la un bebe.
Deci, traind, resimtind acest eveniment (nasterea fratelui/sorei) ca o experienta dureroasa, traumatizanta si poate duce la conturarea complexului de intruziune.

Care sunt efectele complexului?

Odata format, complexul se fixeaza in mintea, sufletului omului si in orice situatie asemanatoare se reactiveaza reactiile distructive, chiar daca parea ca s-a stins in intregime.
Ex: poate fi sensibil la nedreptate, revoltat, autoritar sau docil, egoist sau altruist, directia fiind ghidata de temperament sau educatie.
Atitudinile caracteriale se formeaza in functie de situatia frustranta in personalitate, infiltrandu-se motivatia si conduitele complexuale, deci de la acel eveniment …ajungem, dupa ani si ani, la reactii exagerate fata de ceilalti oameni resimtiti ca “rivali”.

Cum il pot identifica?

Intalnirea dintre oameni este un adevarat “camp de lupta” pentru a-l domina, supune pe celalalt, pentru “a cuceri teritoriile pierdute” cu multi ani in urma. Elementul esential este acela ca nici nu ne dam seama cand, cum si de ce am intrat in jocul puterii, fiind guvernati de pulsiunile noastre inconstiente. Invingatorul este de obicei cel puternic, cel echilibrat, cel care nu s-a “intalnit” cu evenimente traumatizante sau nu s-a simtit frustrat, angoasat, devalorizat, dar sunt si situatii in care agresivitatea sperie, inhiba si ingenuncheaza adversarul. Satisfacut de marea victorie dar speriat de reactiile emotionale puternice se trezeste intre doua extreme ale structurii complexuale aflate in conflict. Dorinta puternica de a face un lucru amestecata cu frica de acelasi “obiect”, reactia defensiva si paralizanta in anumite situatii sunt tot atatea semne ale prezentei unui complex. Faptul ca nu ne putem explica, argumenta logic ceea ce facem la un anumit moment dat, este un alt indicator al complexului.

Indicatorii unui complex:

- cand suntem coplesiti de emotie
- cand ne reprimam anumite emoti si astfel ele sunt mai putin resimtite
- cand avem un puternic semntiment de inadecvare (nu sunt prezent, apartin unei situatii)
- cand ne simtim coplesiti de un impuls de nestavilit
- cand nu acceptam incurajarile altora
- cand vorbim sau actionam in graba
- cand autocritica este la cote inalte, dar si criticam excesiv alte persoane
- cand suntem extrem de refractari la alte puncte de vedere

Complexul blocheaza actiunea fireasca, distorsioneaza perceptia despre propria persoana si despre realitate, ne complica relatiile si interfereaza cu atingerea scopurilor noastre, creeaza discomfort si durere.

Pot fi tratate?

Suntem egali in fata complexelor, dar un soc emotional poate aduce un anumit complex in constiinta si, cu mult noroc, aceasta sa le modifice. Complexele nu sunt intotdeauna negative, nu ne distrug viata, atunci cand le identificam si acceptam nu ne mai pot perturba si dezorganiza. Insa, reactia noastra in fata identificarii unui complex este de a-l ascunde si de a scapa de el, dar, daca vrem sa ne cunoastem mai bine, sa fim o “fiinta completa” trebuie sa descoperim scopul acelui complex chiar daca acest travaliu este intortochiat si duce la suferinta. Intrezarim la final: sensul vietii noastre si o constientizare partiala a complexului astfel incat sa depasim suferinta, durerea ce a stat la baza formarii lui.

Complexele ne definesc ca persoana, fac parte din identitatea noastra si in special din vulnerabilitatea noastra, fara de care nu am fi fiinte umane.

Cum sa integrezi un complex pentru a nu te mai perturba:

- sa-ti permiti sa traiesti emotii foarte puternice indiferent cat de incomfortabil ar fi acest lucru
- sa-ti analizezi gandurile si emotiile pana cand ele reusesc sa aduca alte si alte ganduri, emotii..
- sa te intrebi in mod repetat: “Despre ce este vorba?, Ce legatura are aceasta cu mine?”
- sa “vezi” imaginile din mintea ta si sa te intrebi daca ele descriu cel mai bine starea ta emotionala
- imagineaza-ti cum ar fi sa dispara emotiile perturbatoare…”Cum ar fi viata ta, ai pierdut sau ai castigat ceva?”

Complex, Culpabilitate

Complex
În conceptia gestalista se refera la sisteme de asociatii si de legatura între concepte si relatiile lor de integrare. Dupa J. Piaget si P. Janet complexul este un fel de ecvatiepersonala a dramatismului de fond al personalitatii. Dupa Daco (1975) complexul este o strategie sau un algoritm comportamental.

În dictionarele de psihanaliza se enumera aproape 100 de complexe. Ch. Boudouin a facut o prima indexare sintetica a complexului. Conceptul ca atare este înca fragil dar a devenit un concept umbrela ce reuneste numeroase trairi tensionate de fond implicate în identitate.

Rorschach pune accentul în definirea complexului pe încarcatura afectiva si considera ca se nasc în trairi situationale stratificate operational activ în inconstient de unde actioneaza având radacini în copilarie. Alti autori considera ca ele se formeaza mai mult în adolescenta. Lagache, un neofreudist preocupat de temperarea exceselor freudiste vede în complex trasaturi individuale achizitionate în copilarie în situatii psihice mai deosebite si mai tensionate, întotdeauna noi. Mai des evocate sunt: complexul Oedip, complexul Electra, complexul Cain si complexul Diana, la care se adauga complexul de inferioritate (descris de A.Adler) si complementar acestuia complexul de superioritate; destul de des citat este si complexul de castrare.

Complexul Oedip, foarte controversat ca si complexul Electra, sunt încarcate de gelozie totala agresiva fata de parintele de sex opus si-si are radacinile în dorinta de acaparare a afectiunii totale a acestuia. Parintele rival trebuie eliminat chiar daca în actul de gelozie este implicata foarte multa admiratie pentru câstigarea iubirii parintelui respectiv concurent la iubire. Complexul Oedip priveste tatal, iar complexul Electra se refera la mama. Freud si Jung au analizat legaturile afectivo-atitudinale personale, complicate dintre frati si surori în functie de locul lor în familie. Complexul Cain foarte evocat, este al tinerilor, iar complexul Diana al tinerelor. Complexul castratiei se dezvolta ca fenomen universal al copiilor în marea copilarie (dupa 6 ani) perioada în care începe sa se constituie identitatea sexuala si a energiei psihice, fapt ce creeaza o permanenta teama fata de privirea incestuasa sau impudica ori fata de lezarea posibila a ariei genitale.

Complexul de inferioritate poate declansa forte compensatorii foarte mari transformându-se chiar într-un aparent complex de superioritate la nastere în copilarie ca forma de constientizare a slabiciunii si inferioritatii (de statut dependent) naturale. Uneori se cristalizeaza în jurul unei infirmitati reale, adesea însa impulsioneaza conduite brutale, despotism, acaparare,lipsa de scrupule si egocentrism. Toate complexele sunt impregnate de sentimente de atractie si dragoste dar si de gelozie si dorinte obscure de represiune impregnate de culpabilitate. Cele mai multe sunt de instrusiune si privesc familia. Alexander, leaga complexele de ideea energiei psihice potentiale ce alimenteaza unele programe structurale psihice si creeaza un fel de amprenta psihica personala deoarece energia psihica potentiala este specifica fiecarei persoane în mod diferentiat.

Prin trairi, mai ales prin cele tensionate de aspiratii, dorinte, lupta pentru autorealizari se consuma o mare cantitate de energie psihica. Energia suplimentara nu poate fi stocata dupa Alexander. Ea se elimina în parte. Exista si alte complexe în afara de cele de intrusiune. Asa este de pilda complexul Don Juan semnalat de Luscher, exprimat de persoane cu aptitudini sexuale fardate cu un fel romantism, fapt ce alimenteaza atractii pasionale combinate cu excesiv romantism si vagabondaj al pasiunii, spirit de cucerire demonstrativ (este prezent la persoane de buna credinta si morala). M. Ralea în Meditatiile sale s-a referit la complexul geografic prin care se exprima tendinte migratoare fata de locuri necunoscute ca fata de "o frumoasa necunoscuta". Tematica complexului a creat în psihologia moderna aspiratia spre o optica mai complexa a trairilor psihice.

Confabulatie
Însusire imaginativa psihica. Se exprima prin afirmatii sau relatari fanteziste. Este evidenta în unele maladii mintale, în special în sindromul Korsakov în care alcoolul ataca aparatul memoriei. Prin cunfabulatie se completeaza lacunele grave ale unei amnezii retrograde. Copiii, mai ales între 3-5 ani au adeseori dezvoltata confabulatia ce indica inconstienta planului trairilor dar si o capacitate imaginativa activa, necenzurata critic.

Culpabilitate
Stare psiho-afectiva trecatoare sau stratificata (sentiment) a celui care a actionat astfel încât îsi reproseaza sau regreta, asteapta cu anxietate efectele celor comise. Fata de culpabilitatea reala, obiectiva, care se datoreaza violarii (încalcarii) grave a unei reguli sau legi, exista la numerosi indivizi un sentiment mai mult sau mai putin net de trairi subiective de culpabilitate care se exprima inconstient în comportamentul lor. Acestia se simt vinovati pentru stari de fapt, situatii sau responsabilitati de statut neonorate.

Franz Kafka a descris conduite de culpabilitate difuze. Dupa psihanalisti, mai ales dupa A. Henard (1949), sentimentul de culpabilitate îsi are punctul de plecare în complexul Oedip, complex exprimat prin sentimente divergente de mare afectivitate animate de gelozie fata de tata la baieti si pentru mama la fetite. De câte ori copilul este pedepsit sau ignorat, resimte reactii prin care pedepseste în imaginatie parintii, ceea ce îi creeaza sentimente de culpabilitate.

Atunci când sentimentul de culpabilitate devine prea intens, determina nevroze, uneori foarte grave. Unele persoane se simt vinovate de toate faptele lumii traind într-o stare permanenta de culpabiliteta dureroasa, cautând pedepsirea si în cazuri extreme modificându-se si mutilându-se. În schimb,exista persoane ce au alertata sensibilitatea inclusa în sentimentul de culpabilitate, fapt ce pune în evidenta patologizarea rezonantelor afective ale responsabilitatii. Un exemplu clasic pentru acest fapt este Nero, împaratul roman.

Cate ceva despre vinovatie

Vinovatia este marele dusman interior cu care trebuie sa ne luptam pentru a ne atinge potentialul maxim ca oameni. Capacitatea de a simti vinovatia este un semn de dezvoltare psihologica foarte legat de constiinta. Constiinta ne permite sa facem distinctia intre lucrurile bune si cele rele si sa ne corectam traiectoria atunci cand iesim de pe traseu.

Intepatura incomoda a vinovatiei este felul in care ne spunem noua insine ca actiunile noastre nu sunt in acord cu propriul cod moral. In mod tragic, unele persoane par sa nu aiba capacitatea de a simti vina, ei sunt numiti psihopati sau sociopati. Absenta acesteia le permite sa actioneze fara sentimente sau remuscari. Multi criminali in serie sau tortionari, desi nu toti, sunt psihopati. Inca este un mister motivul pentru care ei sunt asa.

Pentru cei mai multi dintre noi, vinovatia ridica de-a lungul vietii o serie de probleme, pe care trebuie sa le rezolvam pentru a putea trece la etapa urmatoare. Vinovatia are potentialul de a ne incuraja sa ne reexaminam actiunile sau structurile de credinta sau toate la un loc. La extrema opusa vinovatiei se afla posibilitatea de a ierta, reevaluarea propriilor valori si un nou inceput.

Vinovatia si rusinea se intrepatrund, dar ele sunt putin diferite. Rusinea e legata de ceea ce suntem, de propria noastra identitate. Vinovatia e legata de actiunile noastre, de comportament si de ganduri. Rusinea ne spune ca suntem rai, vinovatia ne spune ca ceea ce facem este rau. In termenii dezvoltarii, rusinea este o emotie ce precede vinovatia. Daca un copil simte ca este rau, se va simti rusinat. Daca un copil ceva mai mare simte ca a facut un lucru rau, se va simti vinovat. Rusinea este legata de esenta existentei noastre, vinovatia este legata de felul in care ne raportam la lumea inconjuratoare.

Vinovatia poate fi folosita pentru a ascunde rusinea, pentru ca, in mod paradoxal, vinovatia ne face sa ne simtim mai bine. Daca simtim vinovatie, oricat de incomoda ar fi ea, ne putem spune “Ce om bun sunt daca ma simt atat de tulburat, probabil am o constiinta foarte evoluata”. Adesea, vinovatia si rusinea apar impreuna in viata noastra emotionala.

Cand am reusit sa disociem rusinea de vinovatie, ne trezim in fata unui sistem de cutii chinezesti, deoarece vinovatia este o emotie foarte complexa, care necesita foarte mult discernamant pentru a o disocia. Unul dintre aspecte are un potential foarte pozitiv, celalalt mai putin. Poate fi un apel la constiinta, actiune sau integritate, dar pe de alta parte poate fi si o capcana care sa justifice inactivitatea si blocajul. Pentru a deveni o fiinta umana constienta, avem nevoie de o anumita cantitate de vinovatie, dar ne trebuie si un mecanism de prelucrare a ei, pentru ca altfel riscam sa ne inecam in ea.

Cum este resimtita vinovatia?
S-a spus de multe ori despre vinovatie ca este amara si ea poate fi extrem de intepatoare. Adesea, cuvintele folosite pentru a o descrie sunt intepaturile culpabilitatii si remuscarile. Actiunile fizice repetitive ca framantatul mainilor, plecarea capului si evitarea contactului vizual pot fi si ele prezente. Vinovatia poate fi si o durere dezgustatoare de stomac sau o anxietate moderata.

O caracteristica a vinovatiei, totusi, o constituie fanteziile care o insotesc. Putem derula in minte scenarii ale greselilor noastre, incercand sa schimbam un lucru sau altul. Aceasta incercare de a ne face sa ne simtim mai bine, pentru ca ne simtim atat de rau trebuie sa insemne ca suntem foarte buni. Pot aparea remuscari, iar lucrul pe care-l spune cel mai mult o persoana care se simte vinovata este “daca”. Si daca nu as fi facut asta sau daca asta nu s-ar fi intamplat.

In general, cu cat simtim mai mult vinovatia, cu atat mai tare incercam sa evitam mesajul. In loc sa ne schimbam comportamentul sau codul moral, acumulam agonie. Vinovatia e menita sa fie un corector al traiectoriei si nu o pedeapsa.

Forme de vinovatie

Exista mai multe forme de vinovatie. Trebuie sa le diferentiem, pentru ca trebuie sa le tratam diferit. Acestea sunt:

  • Vinovatia care ia nastere in urma unei fapte rele sau a unei actiuni nepotrivite.
  • Vinovatia nevrotica, ce apare ca aparare impotriva anxietatii sau a fricii.
  • Vinovatia existentiala, care este o parte a fiintei umane.

Fiecare are un ciclu propriu si propria ei sursa, dar ele sant legate.

Vinovatia reala
Vinovatia reala este un lucru pe care-l cunoastem cu totii (cu exceptia psihopatilor ). Am furat ceva de la tine si ma simt prost pana cand nu marturisesc si indrept lucrurile. Dificultatile cu aceasta forma de vinovatie incep atunci cand codul ce guverneaza viata noastra morala nu e foarte clar definit. Vinovatia reala e legata de sistemul nostru personal de valori si ne ofera o alegere clara: fie ne schimbam comportamentul, fie ne schimbam valorile.

Daca simti ca poti face fata vinovatiei in urma intelegerii sau a unei actiuni pe care ai intreprins-o, atunci este vorba de o vinovatie reala si nu de o vinovatie nevrotica.

Vinovatia nevrotica
Vinovatia nevrotica seamana inselator de mult cu vinovatia reala, dar nu are o tinta precisa. Poate lua nastere din vinovatia reala si poate fi, de fapt, o forma cronica a acesteia. Pot fi prezente aceleasi senzatii fizice si aceleasi fantezii, dar nu va exista nici o actiune clara sa le risipeasca, sa le inlature. Chiar daca se intreprinde o actiune, sentimentul de vinovatie ramane.

Aceasta din cauza ca vinovatia s-a fixat in psihicul nostru ca un mijloc de a face fata anxietatii, furiei sau fricii.

Radacinile vinovatiei nevrotice pot fi multiple si aceasta poate aparea si mai tarziu, nu trebuie sa-si aiba radacinile intr-o experienta din copilarie. Semnul caracteristic al vinovatiei nevrotice este acela ca e paralizanta. Nu putem indica un precept moral sau o actiune precisa care ne-a condus la ea. Oamenii care sufera de culpabilitate nevrotica au o stima de sine scazuta si tind sa se invinuiasca pentru ceea ce nu merge bine in jurul lor. Daca ai cazut in capcana vinovatiei nevrotice, suferi probabil si de depresie si intelegerea felului in care functioneaza vinovatia te poate ajuta sa-ti diminuezi depresia. Cheia pentru a scapa de vinovatia nevrotica este sa ne asumam responsabilitatea pentru actiunile noastre, dar nu pentru ale intregii lumi. Vinovatia nevrotica ne impune sa diferentiem ceea ce putem controla in mod legitim si sa ne permitem o acceptare increzatoare fata de lucrurile pe care nu le putem controla.

Vinovatia existentiala
Vinovatia existentiala, ca si vinovatia nevrotica, este legata de responsabilitate. Vinovatia existentiala apare atunci cand trebuie sa acceptam consecintele alegerilor noastre, chiar daca aceste alegeri nu au fost facute cunoscand toate datele problemei.

Aceasta este unul dintre lucrurile cel mai greu de suportat si ne face sa simtim tragedia vietii. Intr-un sens mai profund, vinovatia existentiala este legata de acceptarea greselilor si a defectelor care ne fac umani.

Nu putem scapa de vinovatia existentiala. Pe masura ce ne dezvoltam personal, ne putem trezi in fata unor cantitati din ce in ce mai mari de vinovatie existentiala. Masura in care ne putem acctepta responsabilitatea e direct proportionala cu masura in care ne consideram persoane mature si educate. Trebuie sa invatam sa purtam frumos aceasta forma de vinovatie, fara sa ne absolvim complet, dar si fara sa ne asumam intreaga responsabilitate pentru problemele lumii. In acest fel, vinovatia existentiala devine un mod de comunicare si o acceptare a panzei de interactiune umana.

Multe realizari umane importante sunt rezultatul vinovatiei existentiale resimtite de oameni care au depus un efort creativ pentru inbunatatirea conditiei rasei umane.

Anxietatea

Specialistii definesc anxietatea ca o tulburare a afectivitatii manifestata prin stari de neliniste, teama si îngrijorare nemotivata, în absenta unor cauze care sa le provoace.

Dictionarul de psihiatrie si psihopatologie clinica Larousse (1998) defineste anxietatea ca pe o stare de neliniste în care predomina perceperea unei situatii care, desi în general nedeterminata, s-ar putea dovedi dezagreabila sau chiar periculoasa.

Oricum, anxietatea este o traire neplacuta, asemanatoare cu frica din punct de vedere subiectiv, dar si fiziologic. Frica are un obiect exterior, este o reactie adecvata la un pericol exterior, insa anxietatea nu este produsa de nici un pericol extern, este doar o neliniste interioara.

Simptomele psihice sunt: acel sentiment binecunoscut de presimtire amestecata cu teama, iritabilitate, concentrare dificila, sensibilitate la zgomot si neliniste, dificultati ale reamintirii unor evenimente. Aspectul unei persoane cu anxietate generalizata este characteristic. Fata sa pare incordata, fruntea este brazdata, postura este tensionata, nu sta linistit si adesea tremura. Pielea este palida si transpiratiile sunt frecvente, in special la nivelul mainilor, picioarelor si axilelor. Usurinta cu care persoana izbucneste in lacrimi, desi la inceput poate sugera o depresie, reflecta starea generala de tensiune. Simptomele si semnele somatice ale tulburarii anxioase generalizate rezulta fie din hiperactivitatea sistemului nervos fie din tonusul crescut al musculaturii.

Simptome digestive: uscaciunea gurii, dificultatea in deglutitie, disconfortul epigastric, scaune frecvente si moi. Simptome respiratorii des intalnite: senzatia de constrictie toracica, inspirul dificil. Simptome cardio-vasculare: palpitatii, senzatie de discomfort sau durere precordiala, perceperea de pause in activitatea inimii si de pulsatii in gat. Simptome genitor-urinare mai frecvente: mictiuni frecvente imperioase, insuficienta erectiei si lipsa libidoului. Disconfort menstrual crescut si, uneori, amenoree.

In tulburarea anxioasa generalizata, somnul este perturbat intr-un mod characteristic. Dupa ce se culca, omul ramane treaz cu grijile lui, iar dup ace adoarme se trezeste de cateva ori. Relateaza adesea vise neplacute. Unii oameni cu anxietate gneralizata au atacuri de panica - episoade bruste de anxietate severa, cu simptome somatice marcate si aprehensiune extrema.

Tratamentul anxietatii generalizate. Pentru cele mai multe tulburari anxioase generalizate nu este nevoie sa fie prescrise medicamente care sa reduca nelinistea. Studiile confirma insa utilitatea psihoterapiei, mai ales a celei cognitiv-comportamentale, dublata de antrenamentul de relaxare.

Anorexia si bulimia, versanti ai aceleiasi suferinte

In cabinetele de psihologie ajung, nu de putine ori, persoane care reclama „manifestari ciudate” legate de alimentatie. Declara ca de mai multe ori pe zi cauta mancare, mananca tot ce gasesc in frigider, dupa care vomita tot. Dupa ce vomita spun ca se simt „eliberate”. Acestia declara ca isi doresc sa nu mai aiba astfel de manifestari legate de alimentatie, nici sentimente de vinovatie atasate, nici rau fizic si psihic.

Exista doua tipuri de comportament alimentar necontrolat pe care persoanele ajunse in cabinetele de psihologie il descriu: bulimia si anorexia. Bulimia consta intr-un comportament de pierdere a controlului asupra comportamentului alimentar in timpul ingestiei de alimente si provocarea vomei de fiecare data dupa compulsia alimentara.

Anorexia consta intr-o dorinta intensa de a fi slab si o tendinta de a pastra neincetat o greutate corporala scazuta. Persoanele care prezinta anorexoie au o imagine deformata asupra corpului sau, crezandu-se a fi prea grase chiar si in perioadele cand au sub greutatea normala. Ele mananca foarte putin, preferand fructe, legume si evita dulciurile, carnea, branzeturile si mancarea gatita. Exista situatii cand au accese de mancare compulsiva ingerand cantitati crescute de mancare, intr-un timp foarte scurt. Dupa aceste episoade de supraalimentare, isi provoaca voma.

Excesele sunt urmate de remuscari si eforturi intensificate de a pierde in greutate.

Nu de putine ori acesti adulti descriu cum, in copilarie, au avut parte de o atmosfera incarcata, tensionata in familie. Totul era controlat foarte strict de parinti, acestia nu le dadeau voie sa „respire”. Exista insa si categoria opusa in care parintii doresc „binele” copilului si il impun cu multa insistenta si „buna-vointa” si nu-i lasa pe acestia sa-si gaseasca propriile valori sau drum in viata din teama de a nu fi raniti sau de a nu gresi. Si intr-un caz si in celalalt ,impunerea valorilor parentale, interdictia autonomiei, refuzul separarii, posesivitatea pot duce la manifestari de compulsie alimentara.

Relatia cu mama este definita prin conditia cordonului ombilical, a legaturii, dar copilul este legat de mama nu numai prin dragoste si dependenta ci si prin identificare. Copilul este in esenta doar produsul mamei si, intr-o mare masura pozitiv, facut "dupa imaginea ei".

Asadar exista doua tipuri de mame, al caror comportament pot provoca propriilor copii comportment alimentar bulimic sau anorexic. Pe de o parte este vorba de mama care nu lauda, nu recompeseaza afectiv copilul si care ii creaza o mare deruta si suferinta, acestia avand indoieli in legatura cu existenta sentimentelor de dragoste din partea mamei.

La polul opus exista mamele care sunt prea posesive. In acest caz, mamei ii este foarte greu sa permita copiilor sa fie diferiti si nu le sprijina dorinta de autonomie. Mama priveste personalitatea si realizarile copilului ei doar in termenii masurii in care acestea o reflecta pe ea.

Lipsa de comunicare afectiva autentica pentru intelegerea si sprijinirea dezvoltarii pesonalitatii copilului au loc in ambele cazuri descrise mai sus.

Imagine de sine foarte scazuta a copilului care este debusolat de lipsa fectiva a mamei sau dimpotriva de o sufocare si poseseie afectiva duc la sentimente profunde de nesiguranta, incertitudine, si chiar de lipsa a valorii personale. Lipsa reperelor in constituirea unei imagine de sine cat mai aproape de real pot duce la compulsie alimentara si chiar la lipsa de sens in viata.

Nu de putine ori, in contextul social actual, mamele se grabesc sa se intoarca la serviciu, dupa doar cateva luni de la nasterea copilului. Copilul poate trai lipsa mamei ca pe un sentiment de abandon.

Absenta mamei intr-o perioada in care exista inca o legatura fuzionala mama-copil (nou nascut) este foarte daunatoare.

Importanta decisiva a primului an de viata pentru dezvoltarea viitoare este un fapt dovedit.
Nou nascutul este complet dependent de grija materna adecvata. Mama trebuie sa-i satisfaca nevoile sale instinctuale bazale. Lipsa de grija adecvata este o amenintare puternica.

Asteptarea prea mult pentru hrana provoaca anxietate; contactul cutanat si ocular cu mama sunt cele mai importante, precum si sentimentul de a fi in siguranta in bratele materne. Aparent, sunetul inimii mamei are o influenta asupra trairii de catre copil a sigurantei.

Daca mama a revenit la serviciu dupa doar cateva luni de la nastere, nu mai reuseste sa satisfaca toate nevoile mai sus descrise ale bebe-ului. Neumann vorbeste despre faptul ca: „...mama si copilul formeaza o unitate”, legati fiind unul de celalalt prin natura. Prin natura, mama este daruita in momentul potrivit cu hrana pentru copilul ei. Relatiile primare care ar trebui sa stabileasca sentimentul bazal de stima de sine si incredere in sine sunt profund alterate. Acest stadiu este decisiv in privinta increderii sau neincrederii in relatia cu lumea interioara si cu lumea exterioara.

Prima traire si experienta a nou-nascutului este cea a corporalitatii prin intermediul senzatiilor si trebuintelor corporale: foamea, nevoia de somn, de a fi atins, tinut in brate, de a fi in siguranta. Daca aceste nevoi fundamentale, de siguranta si supravietuire, nu sunt satisfacute suficient rezultatul este anxietatea, trairea afectiva a vietii ca un loc nesigur. Este vorba de ceea ce psihanaliza denumeste anxietate primara.

Cele mai puternice, persistente si rebele stari de anxietate isi au radacina in aceste trairi timpurii de nesiguranta existentiala. Ulterior, in viata adulta, respingerea din partea celorlati, teama de ceva anume, o schimbare de mediu, tema de a fi concediat sau teama de despartirea de persoana draga pot activa anxietatea primara descrisa mai sus.

Mecanismele pe care le adoptam atunci cand traim inconstient aceasta anxietate si nevoia instinctuala de aparare se exprima intr-o gama de comportamente definita in psihopatologia ca modele de comportament compulsiv.

Unul din coportamentele compulsive este cel alimentar intalnit in bulimie si anorexie. La inceput persoanele declara ca pot controla cat mananca si se putea opri oricand. Cand, insa, aceste compulsii depasesc puterea de control, cand a inceput sa domine comportamentul fara ca persoana sa mai fie constienta, putem vorbi de activarea anxietatii primare. In acest stadiu persoana a pierdut capacitatea de a se hrani normal.

Obiectul alimentar este investit cu calitati benefice, chiar dragoste: obiect al placerii care este folosit oricand pentru a atenua starile afective, percepute altfel ca intolerabile. Astfel acest obiect este perceput cel putin la inceput ca bun; in extremis ca ceva care da sens vietii...

Cand evenimente interioare sau exterioare ne depasesc capacitatea uzuala de stapanire a conflictelor create, aceste persoane au tendinta de a manca, a bea mai mult decat de obicei, in cautarea unei stari amnezice provizorii. Ei mananca pentru ca nu stiu sa discearna, pentru a-si putea denumi diversele stari afective. Unul din scopurile comportamentului de dependenta alimentara este debarasarea de afecte.

Comportamentul dependent este resimtit ca obligatoriu in momentul in care aceste persoane se afla singure, ca si cum faptul de a fi singur cu sine insusi ar fi fost de fapt o suferinta ce necesita solutia adictiva din partea subiectului.

Ceea ce cauta o persoana dependenta este gasirea placerii, procurarea unei stari de bine si in cazuri extreme aceasta poate fi perceput ca ceva ce da sens vietii.

La persoanele de sex feminin apar frecvent modificari ale menstruatiei. Aceaste modificari sunt efecte al negarii atributelor feminitatii si a propriei sexualitati. Amenoreea (lipsa menstruatiei) este o trasatura importanta in cazul anorexiei. Se produce de timpuriu in dezvoltarea anorexiei.
Modificarile ulterioare ale formei corpului si ale menstruatiilor pot fi socotite ca o regresie spre copilarie si o evadare din problemele emotionale ale adolescentei. Imaturitatea psihosexuala este caracteristica pentru persoanele care prezinta anorexie.