Cate ceva despre vinovatie

Vinovatia este marele dusman interior cu care trebuie sa ne luptam pentru a ne atinge potentialul maxim ca oameni. Capacitatea de a simti vinovatia este un semn de dezvoltare psihologica foarte legat de constiinta. Constiinta ne permite sa facem distinctia intre lucrurile bune si cele rele si sa ne corectam traiectoria atunci cand iesim de pe traseu.

Intepatura incomoda a vinovatiei este felul in care ne spunem noua insine ca actiunile noastre nu sunt in acord cu propriul cod moral. In mod tragic, unele persoane par sa nu aiba capacitatea de a simti vina, ei sunt numiti psihopati sau sociopati. Absenta acesteia le permite sa actioneze fara sentimente sau remuscari. Multi criminali in serie sau tortionari, desi nu toti, sunt psihopati. Inca este un mister motivul pentru care ei sunt asa.

Pentru cei mai multi dintre noi, vinovatia ridica de-a lungul vietii o serie de probleme, pe care trebuie sa le rezolvam pentru a putea trece la etapa urmatoare. Vinovatia are potentialul de a ne incuraja sa ne reexaminam actiunile sau structurile de credinta sau toate la un loc. La extrema opusa vinovatiei se afla posibilitatea de a ierta, reevaluarea propriilor valori si un nou inceput.

Vinovatia si rusinea se intrepatrund, dar ele sunt putin diferite. Rusinea e legata de ceea ce suntem, de propria noastra identitate. Vinovatia e legata de actiunile noastre, de comportament si de ganduri. Rusinea ne spune ca suntem rai, vinovatia ne spune ca ceea ce facem este rau. In termenii dezvoltarii, rusinea este o emotie ce precede vinovatia. Daca un copil simte ca este rau, se va simti rusinat. Daca un copil ceva mai mare simte ca a facut un lucru rau, se va simti vinovat. Rusinea este legata de esenta existentei noastre, vinovatia este legata de felul in care ne raportam la lumea inconjuratoare.

Vinovatia poate fi folosita pentru a ascunde rusinea, pentru ca, in mod paradoxal, vinovatia ne face sa ne simtim mai bine. Daca simtim vinovatie, oricat de incomoda ar fi ea, ne putem spune “Ce om bun sunt daca ma simt atat de tulburat, probabil am o constiinta foarte evoluata”. Adesea, vinovatia si rusinea apar impreuna in viata noastra emotionala.

Cand am reusit sa disociem rusinea de vinovatie, ne trezim in fata unui sistem de cutii chinezesti, deoarece vinovatia este o emotie foarte complexa, care necesita foarte mult discernamant pentru a o disocia. Unul dintre aspecte are un potential foarte pozitiv, celalalt mai putin. Poate fi un apel la constiinta, actiune sau integritate, dar pe de alta parte poate fi si o capcana care sa justifice inactivitatea si blocajul. Pentru a deveni o fiinta umana constienta, avem nevoie de o anumita cantitate de vinovatie, dar ne trebuie si un mecanism de prelucrare a ei, pentru ca altfel riscam sa ne inecam in ea.

Cum este resimtita vinovatia?
S-a spus de multe ori despre vinovatie ca este amara si ea poate fi extrem de intepatoare. Adesea, cuvintele folosite pentru a o descrie sunt intepaturile culpabilitatii si remuscarile. Actiunile fizice repetitive ca framantatul mainilor, plecarea capului si evitarea contactului vizual pot fi si ele prezente. Vinovatia poate fi si o durere dezgustatoare de stomac sau o anxietate moderata.

O caracteristica a vinovatiei, totusi, o constituie fanteziile care o insotesc. Putem derula in minte scenarii ale greselilor noastre, incercand sa schimbam un lucru sau altul. Aceasta incercare de a ne face sa ne simtim mai bine, pentru ca ne simtim atat de rau trebuie sa insemne ca suntem foarte buni. Pot aparea remuscari, iar lucrul pe care-l spune cel mai mult o persoana care se simte vinovata este “daca”. Si daca nu as fi facut asta sau daca asta nu s-ar fi intamplat.

In general, cu cat simtim mai mult vinovatia, cu atat mai tare incercam sa evitam mesajul. In loc sa ne schimbam comportamentul sau codul moral, acumulam agonie. Vinovatia e menita sa fie un corector al traiectoriei si nu o pedeapsa.

Forme de vinovatie

Exista mai multe forme de vinovatie. Trebuie sa le diferentiem, pentru ca trebuie sa le tratam diferit. Acestea sunt:

• Vinovatia care ia nastere in urma unei fapte rele sau a unei actiuni nepotrivite.
• Vinovatia nevrotica, ce apare ca aparare impotriva anxietatii sau a fricii.
• Vinovatia existentiala, care este o parte a fiintei umane.

Fiecare are un ciclu propriu si propria ei sursa, dar ele sant legate.

Vinovatia reala
Vinovatia reala este un lucru pe care-l cunoastem cu totii (cu exceptia psihopatilor ). Am furat ceva de la tine si ma simt prost pana cand nu marturisesc si indrept lucrurile. Dificultatile cu aceasta forma de vinovatie incep atunci cand codul ce guverneaza viata noastra morala nu e foarte clar definit. Vinovatia reala e legata de sistemul nostru personal de valori si ne ofera o alegere clara: fie ne schimbam comportamentul, fie ne schimbam valorile.

Daca simti ca poti face fata vinovatiei in urma intelegerii sau a unei actiuni pe care ai intreprins-o, atunci este vorba de o vinovatie reala si nu de o vinovatie nevrotica.

Vinovatia nevrotica
Vinovatia nevrotica seamana inselator de mult cu vinovatia reala, dar nu are o tinta precisa. Poate lua nastere din vinovatia reala si poate fi, de fapt, o forma cronica a acesteia. Pot fi prezente aceleasi senzatii fizice si aceleasi fantezii, dar nu va exista nici o actiune clara sa le risipeasca, sa le inlature. Chiar daca se intreprinde o actiune, sentimentul de vinovatie ramane.

Aceasta din cauza ca vinovatia s-a fixat in psihicul nostru ca un mijloc de a face fata anxietatii, furiei sau fricii.

Radacinile vinovatiei nevrotice pot fi multiple si aceasta poate aparea si mai tarziu, nu trebuie sa-si aiba radacinile intr-o experienta din copilarie. Semnul caracteristic al vinovatiei nevrotice este acela ca e paralizanta. Nu putem indica un precept moral sau o actiune precisa care ne-a condus la ea. Oamenii care sufera de culpabilitate nevrotica au o stima de sine scazuta si tind sa se invinuiasca pentru ceea ce nu merge bine in jurul lor. Daca ai cazut in capcana vinovatiei nevrotice, suferi probabil si de depresie si intelegerea felului in care functioneaza vinovatia te poate ajuta sa-ti diminuezi depresia. Cheia pentru a scapa de vinovatia nevrotica este sa ne asumam responsabilitatea pentru actiunile noastre, dar nu pentru ale intregii lumi. Vinovatia nevrotica ne impune sa diferentiem ceea ce putem controla in mod legitim si sa ne permitem o acceptare increzatoare fata de lucrurile pe care nu le putem controla.

Vinovatia existentiala
Vinovatia existentiala, ca si vinovatia nevrotica, este legata de responsabilitate. Vinovatia existentiala apare atunci cand trebuie sa acceptam consecintele alegerilor noastre, chiar daca aceste alegeri nu au fost facute cunoscand toate datele problemei.

Aceasta este unul dintre lucrurile cel mai greu de suportat si ne face sa simtim tragedia vietii. Intr-un sens mai profund, vinovatia existentiala este legata de acceptarea greselilor si a defectelor care ne fac umani.

Nu putem scapa de vinovatia existentiala. Pe masura ce ne dezvoltam personal, ne putem trezi in fata unor cantitati din ce in ce mai mari de vinovatie existentiala. Masura in care ne putem acctepta responsabilitatea e direct proportionala cu masura in care ne consideram persoane mature si educate. Trebuie sa invatam sa purtam frumos aceasta forma de vinovatie, fara sa ne absolvim complet, dar si fara sa ne asumam intreaga responsabilitate pentru problemele lumii. In acest fel, vinovatia existentiala devine un mod de comunicare si o acceptare a panzei de interactiune umana.

Multe realizari umane importante sunt rezultatul vinovatiei existentiale resimtite de oameni care au depus un efort creativ pentru inbunatatirea conditiei rasei umane.

Anxietatea

Specialistii definesc anxietatea ca o tulburare a afectivitatii manifestata prin stari de neliniste, teama si îngrijorare nemotivata, în absenta unor cauze care sa le provoace.

Dictionarul de psihiatrie si psihopatologie clinica Larousse (1998) defineste anxietatea ca pe o stare de neliniste în care predomina perceperea unei situatii care, desi în general nedeterminata, s-ar putea dovedi dezagreabila sau chiar periculoasa.

Oricum, anxietatea este o traire neplacuta, asemanatoare cu frica din punct de vedere subiectiv, dar si fiziologic. Frica are un obiect exterior, este o reactie adecvata la un pericol exterior, insa anxietatea nu este produsa de nici un pericol extern, este doar o neliniste interioara.

Simptomele psihice sunt: acel sentiment binecunoscut de presimtire amestecata cu teama, iritabilitate, concentrare dificila, sensibilitate la zgomot si neliniste, dificultati ale reamintirii unor evenimente. Aspectul unei persoane cu anxietate generalizata este characteristic. Fata sa pare incordata, fruntea este brazdata, postura este tensionata, nu sta linistit si adesea tremura. Pielea este palida si transpiratiile sunt frecvente, in special la nivelul mainilor, picioarelor si axilelor. Usurinta cu care persoana izbucneste in lacrimi, desi la inceput poate sugera o depresie, reflecta starea generala de tensiune. Simptomele si semnele somatice ale tulburarii anxioase generalizate rezulta fie din hiperactivitatea sistemului nervos fie din tonusul crescut al musculaturii.

Simptome digestive: uscaciunea gurii, dificultatea in deglutitie, disconfortul epigastric, scaune frecvente si moi. Simptome respiratorii des intalnite: senzatia de constrictie toracica, inspirul dificil. Simptome cardio-vasculare: palpitatii, senzatie de discomfort sau durere precordiala, perceperea de pause in activitatea inimii si de pulsatii in gat. Simptome genitor-urinare mai frecvente: mictiuni frecvente imperioase, insuficienta erectiei si lipsa libidoului. Disconfort menstrual crescut si, uneori, amenoree.

In tulburarea anxioasa generalizata, somnul este perturbat intr-un mod characteristic. Dupa ce se culca, omul ramane treaz cu grijile lui, iar dup ace adoarme se trezeste de cateva ori. Relateaza adesea vise neplacute. Unii oameni cu anxietate gneralizata au atacuri de panica - episoade bruste de anxietate severa, cu simptome somatice marcate si aprehensiune extrema.

Tratamentul anxietatii generalizate. Pentru cele mai multe tulburari anxioase generalizate nu este nevoie sa fie prescrise medicamente care sa reduca nelinistea. Studiile confirma insa utilitatea psihoterapiei, mai ales a celei cognitiv-comportamentale, dublata de antrenamentul de relaxare.

Anorexia si bulimia, versanti ai aceleiasi suferinte

In cabinetele de psihologie ajung, nu de putine ori, persoane care reclama „manifestari ciudate” legate de alimentatie. Declara ca de mai multe ori pe zi cauta mancare, mananca tot ce gasesc in frigider, dupa care vomita tot. Dupa ce vomita spun ca se simt „eliberate”. Acestia declara ca isi doresc sa nu mai aiba astfel de manifestari legate de alimentatie, nici sentimente de vinovatie atasate, nici rau fizic si psihic.

Exista doua tipuri de comportament alimentar necontrolat pe care persoanele ajunse in cabinetele de psihologie il descriu: bulimia si anorexia. Bulimia consta intr-un comportament de pierdere a controlului asupra comportamentului alimentar in timpul ingestiei de alimente si provocarea vomei de fiecare data dupa compulsia alimentara.

Anorexia consta intr-o dorinta intensa de a fi slab si o tendinta de a pastra neincetat o greutate corporala scazuta. Persoanele care prezinta anorexoie au o imagine deformata asupra corpului sau, crezandu-se a fi prea grase chiar si in perioadele cand au sub greutatea normala. Ele mananca foarte putin, preferand fructe, legume si evita dulciurile, carnea, branzeturile si mancarea gatita. Exista situatii cand au accese de mancare compulsiva ingerand cantitati crescute de mancare, intr-un timp foarte scurt. Dupa aceste episoade de supraalimentare, isi provoaca voma.

Excesele sunt urmate de remuscari si eforturi intensificate de a pierde in greutate.

Nu de putine ori acesti adulti descriu cum, in copilarie, au avut parte de o atmosfera incarcata, tensionata in familie. Totul era controlat foarte strict de parinti, acestia nu le dadeau voie sa „respire”. Exista insa si categoria opusa in care parintii doresc „binele” copilului si il impun cu multa insistenta si „buna-vointa” si nu-i lasa pe acestia sa-si gaseasca propriile valori sau drum in viata din teama de a nu fi raniti sau de a nu gresi. Si intr-un caz si in celalalt ,impunerea valorilor parentale, interdictia autonomiei, refuzul separarii, posesivitatea pot duce la manifestari de compulsie alimentara.

Relatia cu mama este definita prin conditia cordonului ombilical, a legaturii, dar copilul este legat de mama nu numai prin dragoste si dependenta ci si prin identificare. Copilul este in esenta doar produsul mamei si, intr-o mare masura pozitiv, facut "dupa imaginea ei".

Asadar exista doua tipuri de mame, al caror comportament pot provoca propriilor copii comportment alimentar bulimic sau anorexic. Pe de o parte este vorba de mama care nu lauda, nu recompeseaza afectiv copilul si care ii creaza o mare deruta si suferinta, acestia avand indoieli in legatura cu existenta sentimentelor de dragoste din partea mamei.

La polul opus exista mamele care sunt prea posesive. In acest caz, mamei ii este foarte greu sa permita copiilor sa fie diferiti si nu le sprijina dorinta de autonomie. Mama priveste personalitatea si realizarile copilului ei doar in termenii masurii in care acestea o reflecta pe ea.

Lipsa de comunicare afectiva autentica pentru intelegerea si sprijinirea dezvoltarii pesonalitatii copilului au loc in ambele cazuri descrise mai sus.

Imagine de sine foarte scazuta a copilului care este debusolat de lipsa fectiva a mamei sau dimpotriva de o sufocare si poseseie afectiva duc la sentimente profunde de nesiguranta, incertitudine, si chiar de lipsa a valorii personale. Lipsa reperelor in constituirea unei imagine de sine cat mai aproape de real pot duce la compulsie alimentara si chiar la lipsa de sens in viata.

Nu de putine ori, in contextul social actual, mamele se grabesc sa se intoarca la serviciu, dupa doar cateva luni de la nasterea copilului. Copilul poate trai lipsa mamei ca pe un sentiment de abandon.

Absenta mamei intr-o perioada in care exista inca o legatura fuzionala mama-copil (nou nascut) este foarte daunatoare.

Importanta decisiva a primului an de viata pentru dezvoltarea viitoare este un fapt dovedit.
Nou nascutul este complet dependent de grija materna adecvata. Mama trebuie sa-i satisfaca nevoile sale instinctuale bazale. Lipsa de grija adecvata este o amenintare puternica.

Asteptarea prea mult pentru hrana provoaca anxietate; contactul cutanat si ocular cu mama sunt cele mai importante, precum si sentimentul de a fi in siguranta in bratele materne. Aparent, sunetul inimii mamei are o influenta asupra trairii de catre copil a sigurantei.

Daca mama a revenit la serviciu dupa doar cateva luni de la nastere, nu mai reuseste sa satisfaca toate nevoile mai sus descrise ale bebe-ului. Neumann vorbeste despre faptul ca: „...mama si copilul formeaza o unitate”, legati fiind unul de celalalt prin natura. Prin natura, mama este daruita in momentul potrivit cu hrana pentru copilul ei. Relatiile primare care ar trebui sa stabileasca sentimentul bazal de stima de sine si incredere in sine sunt profund alterate. Acest stadiu este decisiv in privinta increderii sau neincrederii in relatia cu lumea interioara si cu lumea exterioara.

Prima traire si experienta a nou-nascutului este cea a corporalitatii prin intermediul senzatiilor si trebuintelor corporale: foamea, nevoia de somn, de a fi atins, tinut in brate, de a fi in siguranta. Daca aceste nevoi fundamentale, de siguranta si supravietuire, nu sunt satisfacute suficient rezultatul este anxietatea, trairea afectiva a vietii ca un loc nesigur. Este vorba de ceea ce psihanaliza denumeste anxietate primara.

Cele mai puternice, persistente si rebele stari de anxietate isi au radacina in aceste trairi timpurii de nesiguranta existentiala. Ulterior, in viata adulta, respingerea din partea celorlati, teama de ceva anume, o schimbare de mediu, tema de a fi concediat sau teama de despartirea de persoana draga pot activa anxietatea primara descrisa mai sus.

Mecanismele pe care le adoptam atunci cand traim inconstient aceasta anxietate si nevoia instinctuala de aparare se exprima intr-o gama de comportamente definita in psihopatologia ca modele de comportament compulsiv.

Unul din coportamentele compulsive este cel alimentar intalnit in bulimie si anorexie. La inceput persoanele declara ca pot controla cat mananca si se putea opri oricand. Cand, insa, aceste compulsii depasesc puterea de control, cand a inceput sa domine comportamentul fara ca persoana sa mai fie constienta, putem vorbi de activarea anxietatii primare. In acest stadiu persoana a pierdut capacitatea de a se hrani normal.

Obiectul alimentar este investit cu calitati benefice, chiar dragoste: obiect al placerii care este folosit oricand pentru a atenua starile afective, percepute altfel ca intolerabile. Astfel acest obiect este perceput cel putin la inceput ca bun; in extremis ca ceva care da sens vietii...

Cand evenimente interioare sau exterioare ne depasesc capacitatea uzuala de stapanire a conflictelor create, aceste persoane au tendinta de a manca, a bea mai mult decat de obicei, in cautarea unei stari amnezice provizorii. Ei mananca pentru ca nu stiu sa discearna, pentru a-si putea denumi diversele stari afective. Unul din scopurile comportamentului de dependenta alimentara este debarasarea de afecte.

Comportamentul dependent este resimtit ca obligatoriu in momentul in care aceste persoane se afla singure, ca si cum faptul de a fi singur cu sine insusi ar fi fost de fapt o suferinta ce necesita solutia adictiva din partea subiectului.

Ceea ce cauta o persoana dependenta este gasirea placerii, procurarea unei stari de bine si in cazuri extreme aceasta poate fi perceput ca ceva ce da sens vietii.

La persoanele de sex feminin apar frecvent modificari ale menstruatiei. Aceaste modificari sunt efecte al negarii atributelor feminitatii si a propriei sexualitati. Amenoreea (lipsa menstruatiei) este o trasatura importanta in cazul anorexiei. Se produce de timpuriu in dezvoltarea anorexiei.
Modificarile ulterioare ale formei corpului si ale menstruatiilor pot fi socotite ca o regresie spre copilarie si o evadare din problemele emotionale ale adolescentei. Imaturitatea psihosexuala este caracteristica pentru persoanele care prezinta anorexie.

Vorbindu-i despre sexualitate...

Intrebarile sale pot fi de genul: “Cum a intrat bebelusul acolo?”,”Pe unde o sa iasa?”, “Si eu o sa am copii?” sau “Puii de pisica au tatic?”. Unii copii nu pun astfel de intrebari in mod spontan insa, in acest caz, este de dorit sa le anticipati curiozitatea fireasca si sa le oferiti informatii adaptate varstei lor. Nivelul detaliilor depinde insa de varsta copilului. Cei mai mici au nevoie de raspunsuri simple si scurte. Daca informatiile primite sunt prea putine, vor reveni mai tarziu cu alte intrebari, iar daca sunt prea multe se vor plictisi. Daca simte ca adultul este receptiv, copilul intreaba atat cat sa-si satisfaca curiozitatea, dupa care inceteaza sa mai asculte.

Se stie ca un copil nu percepe corpul uman, nuditatea si sexualitatea la fel ca un adult si ca este, evident, mult mai vulnerabil. Pentru bebelusi nuditatea este o mare placere (inainte de doi ani, aceasta nu este decat o problema legata de confort). El este fericit cand alearga gol prin casa sau pe plaja, se admira in oglinda si, mai tarziu, se compara cu alti copii, isi pune diverse intrebari si curiozitatea il indeamna uneori sa vada sau sa atinga si trupul adultilor. Acestia pot refuza daca doresc, ferm, dar cu blandete.

In jurul varstei de trei sau patru ani, copilul intra intr-o etapa importanta a dezvoltarii sale, in care isi pune numeroase intrebari cu privire la sexualitatea sa si a parintilor lui. Uneori incearca sa creeze un conflict intre ei sau sa-si “insuseasca” unul dintre parinti (“Cand o sa fiu mare o sa ma marit cu tata si o sa am un bebelus!”). Nuditatea excesiva a parintilor poate deveni deranjanta la aceasta varsta, cand parintii trebuie sa dea dovada de prudenta si de claritate in cuvintele si faptele lor.

Ceva mai tarziu, la o varsta care variaza de la un individ la altul, copilul decopera sentimentul pudorii, acesta fiind o etapa normala in dezvoltarea copilului. A-l lua in deradere inseamna a nu-i arata respectul cuvenit. In aceasta perioada, chiar nuditatea celorlaltora ii poate parea jenanta. Cere ca fiecare sa inchida usa la baie, vrea vestiar separet la strand sau la piscina, deoarece privirile copiilor de sex opus il deranjeaza si mai mult. Astfel el se alatura adultilor care nu agreeaza nuditatea in familie. Nu are rost sa fortati situatia! Fiecare, adult sau copil, are dreptul sa aleaga liber in aceasta privinta.

Copiii, fetite sau baieti, devin pudici atunci cand incep sa inteleaga care este rolul corpului in sexualitate. Ei simt ca totul este inconjurat de mister in acest domeniu si ca va trebui sa mai astepte pentru a primi raspunsuri veridice. De aceea se autoprotejeaza, iar adultii vor trebui sa le respecte aceasta atitudine. Totusi, este momentul sa initiati un dialog (nu un monolog) cu copilul dumneavoastra. El va incerca sa transpuna in cuvinte (si in imagini, eventual) intrebarile care il framanta, chiar daca nu reuseste sau nu indrazneste sa le expuna in mod direct.

Intrebarile copiilor mai mari risca adesea sa va descumpaneasca: “De ce isi pun femeile tampoane?”, “Ce este un homosexual?”. Raspundeti asa cum credeti ca e mai bine. Daca situatia vi se pare prea jenanta, puteti indruma copilul spre un alt adult. Esential este ca el sa simta ca intrebarile sale sunt binevenite si sa nu uitati niciodata sa-i vorbiti despre dragosta macar tot atat cat despre “tehnica”.

La apropierea pubertatii, intrebarile inceteaza. Adesea, la aceasta varsta, ei cunosc mai multe decat ne imaginam noi ca stiu. Corpul isi incepe transformarile si… intervine pudoarea. De acum copiii nu mai apeleaza la parinti pentru detaliile “tehnice”, ei prefera posturile de radio, reviste sau discutiile cu prietenii. Parintii trebuie sa respecte aceasta discretie, fara a uita sa lase o portita deschisa:
“Stii ca poti veni oricand la mine daca ai intrebari legate de sexualitate, dragoste sau contraceptie, eu sunt mereu aici.”

Tati, iubeste-ma si cand esti furios!

Zilele trecute am observat, intamplator, urmatoarea scena: un tatic trecea cu baietelul sau de trei ani pe strada. Ca umare a faptului ca trotuarul, in Bucuresti, a devenit mai curand loc de parcare a masinilor, decat un spatiu pentru siguranta trecatorilor, cei doi merg pe carosabil. La un moment, dat taticul observa ca baietelul poate fi lovit de o masina, il apuca strans de o mana si are loc urmatorul dialog:

Tatal: "- Vrei sa dea masina peste tine? Ai turbat?"

Copilul: "- Ma doare mana!"

Tatal: "- Ei, te doare c.!"

Ce a dorit acest parinte sa-i transmita copilului?

Atunci cand suntem pe strada, respectam anumite reguli si suntem atenti la siguranta noastra.

Ce a auzit copilul?

Atunci cand adultii sunt furiosi folosesc cuvinte care dor si care sunt chiar necuviincioase.

Ce a simtit copilul?

A simtit ca tatal sau nu-l mai iubeste si ca nu este respectat.

Ce a inteles copilul?

In mod sigur ca nu a inteles ceea ce, de fapt, tatal a dorit sa-i transmita: ca il iubeste si ca si-a facut griji pentru siguranta lui.

Parinti, primul pas pe care trebuie sa-l faceti pentru a va simti bine in rolul de parinte este sa invatati sa va recunoasteti sentimentele de furie. E firesc sa simtiti neliniste si furie atunci cand simtiti ca exista un pericol pentru copilul dumnoavoastra. Dar nu o indreptati impotriva copilului!!!

Acest parinte ar fi putut sa amane pentru un timp starea lui de furie si sa o elibereze atunci cand i-ar fi povestit unui alt adult ceea ce a simtit in aceasta situatie.

Cum ar fi aratat aceeasi scena intr-o varianta mai buna?

Tatal sa ia copilul in brate si sa-i spuna ca atunci cand auzim sau vedem ca o masina se apropie, ne asiguram ca nu suntem in pericol sa ne loveasca. Faptul de a fi tinut in brate l-ar fi facut pe copil sa simta afectiune si siguranta si ar fi retinut cu usurinta regula ca pe strada trebuie sa fim vigilenti.

Copiii nu invata de la d-voastra doar regulile dupa care trebuie sa se ghideze in viata pentru a fi in siguranta sau pentru a convietui mai bine cu ceilalti ,ci invata si cum sa-si exprime si controleze emotiile negative intr-o maniera adecvata, devenind astfel asa cum ni-i dorim de fapt: capabili sa se adapteze firesc la ceea ce traiesc de-a lungul vietii.

Mesajul copilului catre tatal sau in povestirea de mai sus, daca ar fi stiut cum sa-si exprime emotiile ,ar fi sunat asa: "Tati, iubeste-ma si cand esti furios si fa-o astfel incat sa simt si eu ca ma iubesti!".

Sunt stangaci, dar nu-mi pasa

Cand un copil este stangaci sau dreptaci, iti dai seama de acest lucru inca de la varsta de 5 luni. Trebuie doar sa observi tendinta copilului de a dormi pe partea stanga sau pe partea dreapta, de a apuca obiectele cu manuta stanga sau cu cea dreapta, de a misca mai mult piciorul stang sau piciorul drept.

Stangaci adevarati sau omogeni (care utilizeaza partea stanga pentru a executa orice miscare) sunt doar aproximativ 5% din populatie. In schimb, dreptacii omogeni (care se servesc in mod preferential si cu mai multa indemanare de mana dreapta si piciorul drept) reprezinta 50% din populatie. Ceilalti de 45% sunt ambidextri, adica se servesc de ambele parti in mod nediferentiat. Acesti dreptaci sau stangaci partiali intind mana dreapta, de exemplu, dar taie paine cu stanga.

Moduri de gandire
Lateralizarea se explica prin dominanta pe care o exercita una dintre emisferele cerebrale. "Persoanele care scriu cu dreapta functioneaza la nivel cerebral pe emisfera stanga. Este emisfera rationalitatii, logicii, analogiei. Aceasta emisfera utilizeaza in rezolvarea sarcinilor algoritmii, acele serii de operatii care intotdeauna trebuie sa se desfasoare in aceeasi ordine.

De aceea dreptacii sunt rigizi, foarte calculati. Pe baza aceleiasi teorii, stangacii utilizeaza preponderent emisfera dreapta, aceea a creativitatii, a limbajului. Aceasta emisfera utilizeaza strategiile euristice in rezolvarea sarcinilor, bazate pe descoperirea de fapte si adevaruri noi. De aceea stangacii gandesc in imagini, pot sa realizeze conexiuni foarte rapide, uimitoare, originale.

Ideal ar fi ca noi sa putem manipula obiecte cu ambele maini. Atunci am putea trece cu mare usurinta de la un mod de gandire algoritmic la unul euristic", explica psihologul Mirela Zivari de la Cabinetul Psiho Consulting.

Surprinzator, modul de gandire este legat si de gramatica limbii materne a fiecarui popor. S-a observat acest lucru in cazul populatiilor asiatice. Indeosebi gramatica limbii japoneze este construita astfel incat dezvolta transferul de la emisfera stanga la cea dreapta. Toata lumea se intreba de ce japonezii au inventat numeroase produse originale. Pana la urma, neurolingvistica a gasit explicatia: japonezii sunt foarte creativi datorita capacitatii de a utiliza deopotriva gandirea algoritmica si euristica.

Observatiile parintilor
Chiar daca se pot face observatii cu privire la lateralizare inca din primele luni de viata, de-abia la varsta de 2 ani si jumatate, cand apare comportamentul de a trage linii, parintii si specialistii isi pot da seama daca micutul foloseste preponderent mana stanga sau dreapta pentru a scrie. Pana la 6 ani insa, el isi poate schimba preferintele. De aceea trebuie sa il observi astfel incat sa-i incurajezi capacitatile fara a pune piedici tendintelor lui naturale.

Este important sa observi daca micutul utilizeaza mana stanga pentru executarea de miscari fine si precise: prinderea unei firimituri, intoarcerea paginilor unei carti, punerea unui cub peste altul, plasarea unui obiect intr-o gaura, luarea unor foarfece. Daca el prefera in mod clar mana stanga, mai trebuie sa observi piciorul cu care loveste mingea, urechea pe care o intinde cand asculta ticaitul ceasului, ochiul cu care priveste printr-un orificiu, nara la care duce floarea pentru a o mirosi.

Nu trebuie obligat!
La gradinita, copilul trebuie deja orientat spre a scrie constant cu stanga sau cu dreapta. Insa nu trebuie obligat! Se pot face incercari. Chiar i se poate spune micutului: "Hai sa incercam si cu mana dreapta, apoi si cu stanga. Cu ce manuta iti este mai greu?". A obliga un copil sa scrie cu dreapta inseamna a-i inhiba foarte multe talente, capacitati, aptitudini, care mai tarziu l-ar ajuta enorm, atrage atentia psihologul Mirela Zivari.

In privinta scrisului a fost si inca mai este o mare problema a educatorilor, care considera ca a scrie cu dreapta este o regula pe care toti copiii trebuie sa o urmeze. Daca si parintii continua sa le imprime copiilor deprinderea de a scrie cu mana dreapta, atunci situatia este si mai grava. Psihologul Mirela Zivari spune ca a fi stangaci este o calitate. Pentru un copil care prin nastere are calitatea de a fi stangaci, scrisul reprezinta un efort considerabil al mainii. Muschii mici ai mainii obosesc mai repede la stangaci decat la dreptaci. Oricum, in primele zile de scoala, copiii obosesc si se plictisesc foarte repede de scris. De aceea, invatatoarea va tine cont ca scrisul inseamna o oboseala suplimentara pentru un copil stangaci.

Mai mult decat atat, daca ii impui copilului sa scrie cu dreapta, il obligi sa gandeasca altfel decat este programat. Astfel, daca este fortat sa gandeasca algoritmic, si cum este el obisnuit, copilul intampina dificultati in memorarea unor informatii, da raspunsuri gresite sau cu intarziere. Consecinte: performanta scolara scade, isi pierde interesul pentru invatatura, fiindca isi da seama ca strategia lui de a gandi si de a actiona este diferita, si tocmai din aceasta cauza este interzisa de invatatoare.

Portret-robot
Copilul stangaci are mai multa spontaneitate decat un dreptaci, este mai creativ, cauta solutii noi, nu rezolva aceeasi sarcina de doua ori la fel. La testul de asociatii libere sau de povestiri cu final deschis ofera solutii inedite. Nu va da un raspuns sinonim sau antonim cu ceea ce i se spune. Daca, de exemplu, ii spui "cana", un copil dreptaci ar spune "pahar", in timp ce un stangaci ar face o asociere cu totul neasteptata. Iar la povestile cu final deschis nu va repeta finalul clasic, ci va cauta in lumea lui fantasmatica deosebit de bogata un episod extraordinar. Copiii stangaci au predispozitii native pentru a fi creativi in orice domeniu, fie artistic, fie stiintific. Pot sa aiba inclinatii spre poezie, arta, dar si fizica, matematica.

Important este ca ei au o doza mare de creativitate care poate fi canalizata spre diverse domenii. Insa daca nu sunt buni la muzica sau la desen, asta nu inseamna ca n-ar putea sa faca o inventie sau o descoperire remarcabila. "S-a constatat ca gradul de inteligenta al copiilor care scriu cu stanga este mai mare decat al celor care scriu cu dreapta", apreciaza psihologul Mirela Zivari.

SFATUL MEDICULUI
"Un copil stangaci nu este nici un geniu, nici un retardat. Este un copil normal, care nu va avea nici o dificultate sa vorbeasca, sa citeasca sau sa scrie, cu conditia sa-l lasati sa se descurce cu partea cu care el este apt. Stangaciul poate fi la fel de indemanatic cum este dreptaciul. Insa nu incercati sa-l faceti sa-si schimbe mana, pentru ca va deveni neindemanatic si il veti perturba in dobandirea tuturor deprinderilor", va sfatuieste psihologul Mirela Zivari. Pentru a evita orice problema, este totusi important sa fiti atenti in privinta grafismului. Stangacii se pot confrunta cu disgrafii – dificultati si inversiuni in scriere. De exemplu, un stangaci poate scrie cuvantul "tata" in oglinda, adica "atat".

De asemenea, poate face mai multe greseli de ortografie decat un dreptaci. Asociate tulburarilor de scriere apar uneori tulburarile de vorbire – dislexiile. Acestea sunt mai frecvente la copiii care scriu cu mana stanga. De aceea este bine ca la copiii cu tulburari de scris sa se ceara parerea unui logoped pentru a evalua corect nivelul disgrafiei, cum ar putea fi remediata, ce exercitii sa faca impreuna cu parintii sau cu educatorii.

Daca scolarul nu va invata sa scrie corect de la inceput, va asimila notiuni gresite, care foarte greu se mai pot remedia.

Stie cineva unde imi e capul?

Daca vi se intampla sa-i spuneti copilului d-voastra ca ,daca nu ar avea capul prins de umeri si l-ar uita si pe acesta, atunci aveti in familie un uituc.

Uita sa-si ia pachetul cu mancare la scoala si trebuie sa fugiti dupa el sa il dati. Isi uita manusile cine stie unde si trebuie sa-i cumparati altele. Uita sa-si faca temele si invatatorului i se pare ca nu sunteti un bun parinte.

Acesta este un comportament–problema al copiilor de varsta scolara, care trebuie treptat sa invete ce inseamna responsabilitatea de a-si purta de grija, de a realiza sarcini diverse atat la scoala cat si acasa. In plus copiii la aceasta varsta nu prea au notiunea timpului, nici pe a viitorului. Ei sunt atat de ancorati in prezent, incat nu-si pot imagina ca peste doua ore le-ar putea fi frig ori foame.

Cum reactioneaza cei mai multi parinti?

Daca aveti un copil uituc, inseamna probabil ca tineti dumneavoastra minte in locul lui.Va petreceti jumatate din timp umbland dupa copil si amintindu-i cate ceva: “Nu-ti uita caciula! Nu-ti uita ghiozdanul!” V-ati obisnuit intr-atat cu raul, incat ati uitat cum e sa nu ii aduceti aminte.

Rostul disciplinei este sa-i invete pe copii sa se auto-disciplineze. Metoda cea mai buna de a va invata copilul sa tina minte este sa ii creati ritualuri astfel incat sa se bazeze mai degraba pe niste bune obiceiuri decat pe o buna memorie.

Puneti-l pe el sa-si aminteasca singur ce are de facut. Realizati acest lucru creindu-i deprinderi si lasandu-l sa suporte consecintele daca uita. Puneti-i intrebari, nu-i spuneti ce sa faca. De exemplu cand se imbraca pentru scoala, intrebati-l: “ Ce mai ai de luat?”. Cand el raspunde “manusile” dati aprobator din cap. Daca uita sa puna laptele la loc in frigider, intrebati-l ca din intamplare “Nu cumva ai uitat ceva?”. Sau aduceti-i aminte indirect, spunand cu voce tare ce trebuie sa va amintiti dumnoavoastra: “Uite ca ploua. O sa-mi iau umbrela.”

Invatati-l cum sa tina minte, dar daca uita nu va repeziti sa-i spuneti ce a uitat. Lasati-l sa suporte incovenientele faptului ca este distrat. Daca isi uita sandviciul pentru scoala, o sa-i fie foame. Daca isi uita echipamentul pentru scoala, va trebui sa stea pe tusa. Pe la sapte sau opt ani, copiii ar trebui in linii mari, sa-si poarte singuri de grija, dar unii parinti pur si simplu nu-i lasa.

Important: Nu-i dadaciti. Parintii care isi dadacesc copiii vor ca acestia sa nu suporte, niciodata, nici cea mai mica neplacere. Rezultatul este ca acesti parinti au copii uituci, care nu trebuie sa-si aminteasca niciodata nimic.

“ O buna educatie le asigura copiilor nostri un start hotarat in viata, nu o imunitate definitiva fata de probleme ”. (Elizabeth Hormann).